Faptul juridic licit
ICCJ, secţia I civilă,
decizia nr. 383 din 13 februarie 2020
Speță NCC, art. 1345, art. 1347, art. 1639‐1640
În condiţiile art. 1347 alin. (2) C. civ., cel care s‐a îmbogăţit este obligat la restituire, în condiţiile prevăzute la art. 1639 şi următoarele, iar art. 1640 C. civ. prevede că dacă restituirea nu poate avea loc în natură din cauza imposibilităţii sau a unui impediment serios ori dacă restituirea priveşte prestarea unor servicii deja efectuate, restituirea se face prin echivalent. În acest caz, valoarea prestaţiilor se apreciază la momentul în care debitorul a primit ceea ce trebuie să restituie.
În speţă, cauza restituirii întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză a pârâţilor o constituie lucrările realizate la imobilul proprietatea acestora cu sume de bani provenind de la reclamantă. Prin urmare, momentul la care trebuie apreciată valoarea creanţei reclamantei este acela al realizării lucrărilor, acesta fiind „momentul în care debitorul a primit ceea ce trebuie să restituie”.
Având un asemenea fundament legal, instanţele de fond au arătat cu deplin temei că valoarea creanţei trebuie stabilită luându‐se în considerare cursul leu‐euro de la data realizării lucrărilor, iar nu de la data sesizării instanţei, legiuitorul impunând regula că eventuala depreciere a puterii de cumpărare a banilor până la data sesizării instanţei este suportată de cel însărăcit, de vreme ce, în lumina art. 1345 C. civ., îmbogăţitul de bună‐credinţă este obligat să restituie însărăcitului numai valoarea îmbogăţirii sale, chiar dacă însărăcirea reclamantului este mai mare. În acelaşi context, însărăcitul are dreptul să i se restituie doar valoarea însărăcirii sale, chiar dacă foloasele obţinute de îmbogăţit sunt mai mari.
Speţa: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 16 iunie 2014 pe rolul Tribunalului Cluj, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii B., C. şi D., a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să dispună obligarea pârâţilor în solidar la plata sumei de 112.500 euro în echivalent în RON la data plăţii, reprezentând suma investită din fondurile sale proprii pentru realizarea lucrărilor de construire şi amenajare a imobilului tip duplex şi garaje situat în Cluj‐Napoca.
Prin sentinţa civilă nr. 173 din 30 martie 2018, Tribunalul Cluj a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului D..
A admis în parte acţiunea civilă modificată formulată de către reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii B., C. şi D. şi în consecinţă:
S‐a constatat că apartamentul situat în Cluj‐Napoca a reprezentat bunul propriu al reclamantei, dobândit în timpul căsătoriei.
S‐a constatat că suma de 30.000 euro (echivalent RON) reprezentând dividende încasate de reclamantă în intervalul 2008‐2009, este bunul propriu al reclamantei.
S‐a constatat existenţa unui drept de creanţă comun al reclamantei şi pârâtului D. în sumă de 335.748,6 RON (271.665 RON + 64.083,6 RON) împotriva pârâţilor de rd. 1 şi 2 pentru realizarea lucrărilor de construire şi amenajare a imobilului tip duplex şi garaje situat în Cluj‐Napoca, str. x, înscris în CF nr. x nr. cad. x, Cluj‐Napoca;
S‐a dispus partajul asupra dreptului de creanţă menţionat prin atribuirea acestuia în limita sumei de 233.110,25 RON reclamantei şi, pe cale de consecinţă, au fost obligaţi pârâţii de rd. 1 şi 2, în solidar în favoarea reclamantei la plata sumei, reţinând o cotă de contribuţie de 69,43 % în favoarea reclamantei.
Au fost obligaţi pârâţii la plata dobânzii legale aferente sumei menţionate, calculată de la momentul rămânerii definitive a sentinţei şi până la plata efectivă a sumei datorate. (…)
Prin decizia nr. 1/A din 7 ianuarie 2019, Curtea de Apel Oradea a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâţii B., C. şi D..
A admis apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 173/30 martie 2018 pronunţată de Tribunalul Cluj, pe care a schimbat‐o în parte, în sensul că a dispus partajul dreptului de creanţă comun prin atribuirea acestuia, în limita sumei de 240.160,97 RON, reclamantei.
A obligat pârâţii de rd. 1 şi 2 în solidar în favoarea reclamantei la plata sumei, reţinând o cotă de contribuţie de 71,53% în favoarea acesteia.
A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.
Reclamanta A. a declarat recurs principal împotriva deciziei civile nr. 1A din 7 ianuarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I şi împotriva încheierii de şedinţă din 5 decembrie 2018.
Pârâţii D., B. şi C. au declarat recurs incident împotriva aceleiaşi decizii.
1. Recursul declarat de reclamantă este motivat şi întemeiat în drept pe art. 488 pct. 5, pct. 6, pct. 7 şi 8 C. proc. civ.
(…) Prin cea de‐a cincea critică, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., reclamanta a arătat că instanţa de apel a încălcat art. 22 C. proc. civ. atunci când s‐a raportat la sumele în RON, în loc de euro, aşa cum aceasta a solicitat prin acţiune, întrucât evaluarea judiciară a bunurilor imobile şi mobile s‐a realizat numai în euro. Reclamanta a fost vătămată prin atribuirea unei creanţe în RON, stabilită la cel mai defavorabil curs pentru ea, respectiv cel de la data executării lucrărilor (2007‐2008), mai dezavantajos şi decât cel de la data introducerii acţiunii, şi decât cel de la data pronunţării hotărârii.
Reclamanta a mai arătat că soluţia instanţei de apel încalcă normele materiale privind îmbogăţirea fără justă cauză şi valoarea obligaţiei de restituire din sarcina îmbogăţitului, fiind incident art. 488 pct. 8 C. proc. civ.
Reclamanta a mai criticat soluţia dată în apel aspectului legat de neacordarea dobânzii legale calculate de la data introducerii cererii, respectiv de la 16.06.2014.
2. Recursul declarat de pârâţi este motivat şi întemeiat în drept pe art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ. Recursurile nu sunt fondate.
1. Recursul reclamantei
(…) Un alt motiv de recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., priveşte greşita soluţionare de către instanţa de apel a criticii referitoare la raportarea primei instanţe la sumele în RON în loc de euro, aşa cum a solicitat reclamanta prin acţiune. Susţine reclamanta că instanţele au încălcat prevederile art. 22 C. proc. civ. care consacră principiul disponibilităţii.
Critica nu este întemeiată.
Într-adevăr, în condiţiile art. 9 alin. (2) C. proc. civ., obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor. Însă, împrejurarea că pretenţiile reclamantei au fost formulate în euro, iar instanţa a stabilit despăgubirile în RON, nu înseamnă încălcarea principiului disponibilităţii urmare a nesocotirii obiectului cererii de chemare în judecată, respectiv ale limitelor cadrului procesual fixat de aceasta.
Câtă vreme plăţile pentru lucrările executate au fost făcute de reclamantă în RON, în considerarea faptului că în România moneda de plată este leul, aprecierea instanţei de apel în sensul că resursele angajate pentru plata lucrărilor şi restituirea creditărilor au fost preponderent în euro e lipsită de relevanţă pentru determinarea monedei în care să se determine valoarea dreptului de creanţă este corectă.
În aceste condiţii, faptul că, la solicitarea reclamantei, evaluarea judiciară a bunurilor s-a făcut în euro, nu atrage în sarcina instanţei obligaţia de a pronunţa o soluţie care să impună ca plata să se facă în această monedă.
Cum art. 137 alin. (2) din Constituţia României stabi- leşte că moneda naţională este leul, iar în art. 3 alin. (1)
din Regulamentul BNR nr. 4/2005 se arată că plăţile, încasările, transferurile şi orice alte asemenea operaţiuni între rezidenţi, care fac obiectul comerţului cu bunuri şi servicii, se realizează numai în moneda naţională (leu), cu excepţia operaţiunilor prevăzute în anexa nr. 2 „Categorii de rezidenţi care pot efectua operaţiuni în valută”, care se pot efectua şi în valută – plăţile efectuate de reclamantă neîncadrându-se în niciuna dintre categoriile menţionate în anexa nr. 2 -, instanţele de fond au pronunţat o soluţie legală, în respectarea art. 22 alin. (1) C. proc. civ. care arată că judecătorul soluţionează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile.
Printr-un alt motiv de recurs reclamanta a invocat faptul că instanţa de apel a pronunţat o soluţie care a încălcat prevederile art. 1347 alin. (2) C. civ., raportat la art. 1639-1640 C. civ. care prevăd că obligaţia de restituire se raportează la valoarea la care debitorul a primit ceea ce trebuie să restituie, iar această valoare a fost deja stabilită prin cele 2 expertize (bunuri imobile, respectiv mobile) administrate în cauză. În opinia recurentei este eronată reţinerea instanţei de apel în sensul că acordarea creanţei în euro sau în RON la alt curs decât cel din anul 2008 ar obliga pârâţii-intimaţi la o despăgubire peste valoarea îmbogăţirii lor.
Critica nu este întemeiată, chiar în lumina prevederilor legale a căror incidenţă în cauză o invocă reclamanta.
Astfel, în condiţiile art. 1347 alin. (2) C. civ., cel care s-a îmbogăţit este obligat la restituire, în condiţiile prevăzute la art. 1639 şi următoarele, iar art. 1640 C. civ. prevede că dacă restituirea nu poate avea loc în natură din cauza imposibilităţii sau a unui impediment serios ori dacă
restituirea priveşte prestarea unor servicii deja efectuate, restituirea se face prin echivalent. În acest caz, valoarea prestaţiilor se apreciază la momentul în care debitorul a primit ceea ce trebuie să restituie.
În speţă, cauza restituirii întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză a pârâţilor o constituie lucrările realizate la imobilul proprietatea acestora cu sume de bani provenind de la reclamantă. Prin urmare, momentul la care trebuie apreciată valoarea creanţei reclamantei este acela al realizării lucrărilor, acesta fiind „momentul în care debitorul a primit ceea ce trebuie să restituie”.
Având un asemenea fundament legal, instanţele de fond au arătat cu deplin temei că valoarea creanţei trebuie stabilită luându-se în considerare cursul leu-euro de la data realizării lucrărilor, iar nu de la data sesizării instanţei, legiuitorul impunând regula că eventuala depreciere a puterii de cumpărare a banilor până la data sesizării instanţei este suportată de cel însărăcit, de vreme ce, în lumina art. 1345 C. civ., îmbogăţitul de bună-credinţă este obligat să restituie însărăcitului numai valoarea îmbogăţirii sale, chiar dacă însărăcirea reclamantului este mai mare. În acelaşi context, însărăcitul are dreptul să i se restituie doar valoarea însărăcirii sale, chiar dacă foloasele obţinute de îmbogăţit sunt mai mari.
Faţă de cele ce preced, cum în cauză nu s-a invocat/ dovedit reaua-credinţă a pârâţilor, ci încă de la debutul procesului temeiul restituirii a fost fundamentat pe faptul licit al îmbogăţirii fără justă cauză, critica nu întruneşte cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Nu este întemeiată nici critica privitoare la faptul că instanţele de fond au stabilit greşit, faţă de art. 1345-1348 C. civ., respectiv art. 1088 alin. (2) C. civ. de la 1864 că dobânda legală trebuie să fie acordată doar de la data rămânerii definitive a hotărârii, iar nu de la data introducerii cererii de chemare în judecată.
În condiţiile art. 995 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea de partaj are efect constitutiv. Prin urmare, dreptul de creanţă al reclamantei pentru valoarea lucrărilor realizate la imobilul proprietatea pârâţilor se naşte de la rămânerea definitivă a hotărârii date în litigiul finalizat cu partajarea bunurilor dobândite de reclamantă şi soţul acesteia în timpul căsătoriei. Numai de la rămânerea definitivă a hotărârii de partaj obligaţia de plată în sarcina pârâţilor devine exigibilă şi poate atrage, în caz de neexecutare, plata de daune moratorii, aşa cum prevede art. 1535 alin. (1) C. civ.
Pe de altă parte, ceea ce se apreciază la data sesizării instanţei, în condiţiile art. 1347 alin. (1) C. civ., invocat de reclamantă în susţinerea motivului de recurs, este doar existenţa îmbogăţirii, faptul că aceasta subzistă la data sesizării instanţei de către cel însărăcit. Dobânda în cazul obligaţiilor băneşti se acordă la scadenţă, art. 1535 alin. (1) C. civ. fiind fără echivoc.
În consecinţă, instanţele au făcut aplicarea corectă a textelor legale sus-menţionate, critica neîntrunind cerin- ţele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
2. Recursul pârâţilor
Printr-un prim motiv de recurs pârâţii susţin că hotărârea instanţei de apel prezintă o motivare superficială, incompletă şi neadecvată în raport cu criticile invocate în apel. Astfel, un prim exemplu de motivare neadecvată este legat chiar de determinarea cuantumului dividendelor pentru care reclamanta a solicitat să se constate că sunt bunul ei propriu. Pârâţii au cerut instanţei să verifice nemijlocit efectele tipurilor diferite de înscrisuri, inclusiv în raport de calculul propriu pe care reclamanta l-a prezentat, dar, după ce a preluat exact alin. (7) şi (8) de la pagina 22 din sentinţă, Curtea de Apel Oradea a considerat critica nelegală. Instanţa a adăugat doar un argument de natură procesuală, acela că deşi tipuri diferite de documente, înscrisurile ce privesc sumele în discuţie sunt în fiinţă şi fac dovada celor menţionate în cuprinsul lor; cu toate că a considerat a fi lipsit de echivoc faptul că principiul îmbogăţirii fără just temei înseamnă că îmbogăţirea şi însărăcirea trebuie stabilite pe date şi elemente precis determinate, în aceeaşi aliniere la sentinţă, critica pârâţilor referitoare la faptul că exact aceste elemente esenţiale nu au fost conturate în concordanţă cu ceea ce s-a dovedit prin probele administrate a fost respinsă, şi doar pentru motivul că instanţa de fond ar fi stabilit judicios dreptul de creanţă în discuţie.
(…) Printr-un alt motiv de recurs, pârâţii au susţinut că nelegalitatea deciziei din apel decurge din faptul că s-a considerat greşit că solicitarea fundamentată pe principiul îmbogăţirii fără justă cauză este chestiunea cu caracter principal, iar clarificarea regimului juridic al dreptului de creanţă reprezintă un aspect secundar. Recurenţii arată că, în planul strict al motivării soluţiei, pentru a justifica modul în care instanţa de fond a construit rezolvarea speţei, instanţa de apel s-a aplecat strict asupra aspectelor de ordin procesual ale cauzei, arătând că intenţia reclamantei a fost aceea de a-şi valorifica dreptul de creanţă împotriva pârâţilor B., iar desfăşurarea lucrărilor sub durata căsătoriei a impus clarificarea regimului dreptului de creanţă, ca aspect secundar al litigiului. În mod greşit a respins critica pârâţilor cu motivarea că „calificarea în speţă ca fiind principal sau accesoriu a capătului de cerere având ca obiect pretenţia de obligare la despăgubire, nefiind de natură a conduce la concluzia susţinută de apelanţi…”. Instanţa de apel nu a mai abordat apoi deloc planul raporturilor de drept material. Despre acestea a menţionat doar că nu s-a ajuns la concluzia pârâţilor, nu s-au nesocotit prevederile legale referitoare la subrogaţia reală cu titlu particular, în stabilirea întinderii obligaţiei de restituire instanţa de fond a avut în vedere corect regimul juridic al dreptului de creanţă litigios şi a dispus judicios partajul acestuia.
Critica nu este întemeiată.
În primul rând, Înalta Curte constată că pârâţii nu arată în ce măsură o anumită calificare a naturii principale sau accesorii a unor cereri în cadrul litigiului a fost de natură să pervertească procedura urmată pentru soluţionarea acestora şi, în final, soluţia adoptată de instanţă.
În al doilea rând, instanţa de apel nu s-a limitat la aprecierea legalităţii şi temeiniciei sentinţei exclusiv urmare a unei anumite calificări date de prima instanţă capetelor de cerere formulate, ci a analizat şi pe fond raporturile juridice dintre părţi arătând că prima instanţă nu a făcut o contopire între patrimoniul pârâţilor B. şi C. cu cel al fiului lor D.. În realitate, instanţa a reţinut numai existenţa unui drept de creanţă comun al reclamantei şi al fostului său soţ, iar în urma partajului, în persoana acestui din urmă pârât s-a născut dreptul de a şi-l valorifica ori nu faţă de pârâţii B. şi C..
Cum această soluţie nu este urmare a unei anumite calificări a capetelor de cerere cu care reclamanta a învestit instanţa, iar instanţa de apel a prezentat propriul său raţionament pentru care a considerat că sentinţa este legală şi temeinică, Înalta Curte apreciază că aspectele invocate prin motivele de recurs nu întrunesc cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.
În temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâţii au formulat critici sub următoa
rele aspecte:
– s-au încălcat normele ce ţin de aplicarea principiului îmbogăţirii fără just temei, invocat în fundamentarea pretenţiilor recurentei reclamante. Astfel, deşi reclamanta era ţinută să demonstreze cert cheltuielile efectiv făcute de ea pentru una sau pentru toate lucrările aflate în discuţie, iar, raportat la resursele despre care a afirmat că le-a utilizat pentru susţinerea acestor lucrări, trebuia dovedit în limite foarte precise cât exact din aceste resurse a folosit pentru aceste lucrări, instanţa a avut în vedere toate veniturile (atât ale reclamantei, cât şi ale pârâtului D.) obţinute în timpul căsătoriei.
Analizând această critică, Înalta Curte constată că ceea ce se reproşează instanţelor de fond este aplicarea unei prezumţii simple pentru aprecierea însărăcirii reclamantei urmare a cheltuielilor pe care a susţinut că le-a făcut la imobilul proprietatea pârâţilor. Cum prezumţiile, în orice formă, sunt înscrise în art. 250 C. proc. civ. printre mijloacele de probă, în lipsa unui text care să prevadă altfel, critica formulată nu este întemeiată.
În egală măsură, în considerentele deciziei date în apel a fost prezentat pe larg raţionamentul pe care instanţa de apel l-a avut în vedere pentru respingerea criticilor formulate de pârâţi, iar acest raţionament s-a fundamentat pe analiza probelor administrate în cauză, respectiv înscrisuri şi depoziţii de martori, iar nu exclusiv pe prezumţii simple;
– instanţa a tratat superficial critica potrivit căreia nu ar fi trebuit să se omită ci, dimpotrivă, să se coreleze cuantumul veniturilor luate în calcul cu valoarea lucrărilor stabilită de experţi. Se susţine că, în condiţiile în care dreptul de creanţă stabilit (335.748,6 RON) reprezintă doar 20 % din totalul veniturilor aşa cum au fost avute în vedere (1.620.435,54 RON), nediferenţierea veniturilor dă erori însemnate deoarece stabilirea însărăcirii s-a făcut luându-se în considerare nu doar venituri încasate ulterior perioadei în care acestea au fost obţinute, ci şi a unor venituri nenecesare acestui scop. Iar acest din urmă aspect a fost generat prin aceea că s-au omis cheltuielile făcute de reclamantă în interes propriu, pentru investiţii ce nu interesează patrimoniul comun al soţilor.
Critica nu poate fi primită, în condiţiile în care nu se conturează aspecte de nelegalitate ale deciziei, aşa cum impune art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Or, pârâţii nu au arătat în ce ar consta nesocotirea principiului îmbogăţirii fără justă cauză, urmare a modului în care instanţa a apreciat înscrisuri privitoare la venituri ce ar fi fost obţinute, în opinia lor, într-o altă perioadă decât cea în care au fost realizate lucrările, şi reţinută drept perioadă de însărăcire a reclamantei, respectiv înscrisuri care atestă cheltuielile pe care reclamanta le-a făcut în timpul căsătoriei în alt scop decât lucrările la imobil. Aceste aspecte sunt de natură a elucida situaţia de fapt la care s-au aplicat prevederile art. 1345 şi urm. C. civ. pentru determinarea şi aprecierea temeiului de drept al raporturilor dintre părţi.
Verificând decizia recurată, în lumina criticilor formulate de pârâţi prin motivele de apel, Înalta Curte constată că instanţele de fond au determinat o situaţie de fapt corectă, atât în privinţa perioadei avute în vedere pentru aprecierea veniturilor şi cheltuielilor efectuate, cât şi prin aprecierea depoziţiilor martorilor şi a răspunsurilor la interogatoriu, respectiv a datei înscrisurilor deduse analizei de către ambele părţi;
– s-au încălcat şi aplicat greşit dispoziţiile legale ale regi- mului comunităţii de bunuri a soţilor în privinţa stabilirii patrimoniului comun şi a determinării bunurilor proprii, iar apoi a conturării cotelor de contribuţie în dreptul de creanţă pe care instanţele l-au privit ca un bun comun al pârâtului D. şi al reclamantei împotriva pârâţilor B. şi C..
În opinia pârâţilor, la conturarea calităţii de bun comun a dreptului de creanţă instanţele au nesocotit prevederile art. 30 şi 31 lit. a) şi f) Codul familiei prin procedeul greşit al formării unei mase comune din toate veniturile pârâtului D. şi ale reclamantei, raportat la care, printr-o operaţiune de proporţionalitate s-au determinat doar nişte cote ipotetice de contribuţie. Pe de altă parte, textele sus-menţionate au fost încălcate prin omisiunea de a da eficienţă subrogaţiei reale cu titlu particular în ceea ce priveşte conturarea contribuţiei pârâtului la dobândirea dreptului de creanţă aflat în discuţie, concretizată în sumele proprii ale pârâtului, anterioare căsătoriei, şi pe care le-a
utilizat efectiv pentru lucrări – 75.950,7 RON din depozitul de la K. + 12.950 RON, echivalentul sumei de 3500 euro ce i-a fost restituită de constructorul apartamentului din str. x, veniturile bunurilor sale proprii, folosite, de asemenea, pentru acoperirea valorii lucrărilor (prin acoperirea creditelor accesate în comun cu reclamanta în acest scop) – 31.785,6 RON, reprezentând contravaloarea chiriilor de pe apartamentul din str. x, după scăderea impozitului, contravaloarea bunului său propriu, valorificat tocmai cu scopul de a acoperi valoarea lucrărilor (prin acoperirea creditelor accesate în comun cu reclamanta în acest scop) -251.720 RON, contravaloarea preţului apartamentului din str. x, luat în considerare doar la 62.000 euro.
Critica nu este întemeiată.
În primul rând, nu s-a probat – pentru că nici nu s-a susţinut pe parcursul procesului – existenţa altor bunuri pe care reclamanta şi soţul său să le fi dobândit în timpul căsătoriei, astfel încât, prin omisiunea acestora, instanţele să fi stabilit în mod greşit masa bunurilor de împărţit între soţi. Singurul bun comun stabilit de instanţe este dreptul de creanţă al reclamantei şi soţului său faţă de proprietarii imobilului la care s-au realizat lucrările de construcţie şi investiţii.
În al doilea rând, înlăturarea cererii reclamantei de a considera că a avut o contribuţie exclusivă la dobândirea
bunului comun, dreptul de creanţă, s-a făcut tocmai urmare a luării în considerare, prin aplicarea subrogaţiei reale cu titlu particular, a contribuţiei pârâtului, cu sume având natura unor bunuri proprii, la dobândirea acestei creanţe. Împrejurarea că, urmare a aprecierii probatoriului administrat, instanţele au determinat un anumit coeficient de contribuţie a fiecărei părţi, nu constituie o chestiune de legalitate, de apreciat în recurs.
În acest context, instanţele nu au încălcat prevederile art. 984 C. proc. civ., în condiţiile în care au respectat limi- tele cadrului procesual fixat de reclamantă prin cererea de chemare în judecată, precizată apoi, pârâţii neformulând o cerere reconvenţională prin care să solicite împărţirea tuturor bunurilor comune dobândite de cei doi soţi în timpul căsătoriei. Or, se observă că în privinţa mobilierului şi a candelabrelor, a frigiderului şi saunei, a căror valoare totală de 12.000 euro ar fi trebuit scăzută din creanţa recunoscută reclamantei, pârâţii au depus numai o întâmpinare, astfel cum s-a reţinut prin sentinţa civilă nr. 173 din 30 martie 2018 a Tribunalului Cluj, secţia civilă.
În consecinţă, criticile formulate nu întrunesc cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Având în vedere cele mai sus arătate, în temeiul art. 496 C. proc. civ. Înalta Curte, va respinge ambele recursuri, cu consecinţa rămânerii definitive a hotărârii atacate.
