„Uzucapiunea este acea instituţie juridică care permite naşterea dreptului de proprietate ori a altui drept real asupra unui bun imobil prin posedarea lui de către o persoană în condiţiile şi termenul prevăzute de lege. Uzucapiunea îndeplineşte o funcţie de clarificare a unor situaţii juridice deoarece, având ca efect naşterea dreptului de proprietate al posesorului unui imobil, transformă o aparenţă îndelungată într-un raport juridic de proprietate cert şi indiscutabil.
Uzucapiunea constituie şi o sancţiune indirectă îndreptată împotriva fostului proprietar al imobilului care l-a lăsat timp îndelungat în posesia unei alte persoane, permiţându-i, prin pasivitatea sa, să se comporte public ca proprietar sau titular al altui drept real.
Pentru ca uzucapiunea de 30 de ani, reglementată de art. 1890 C. civ. de la 1864, să-şi producă efectele, este necesară îndeplinirea a doua condiţii: posesia sa fie utilă, adică o posesie propriu zisă şi neviciată, şi posesia să fie exercitată neîntrerupt timp de 30 de ani, indiferent dacă posesorul este de bună sau de rea credinţă.
În acest sens, art. 1846 alin. (1) din C. civ. de la 1864 prevede că „orice prescripţie este fondată pe faptul posesiunii”, alineatul următor precizând că „posesiunea este deţinerea unui lucru sau folosirea de un drept, exercitată, una sau alta, de noi înşine sau de altul în numele nostru”. Potrivit art. 1847 C. civ., „ca să se poată prescrie, se cere o posesiune continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar”.
Aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, posesia este un fapt juridic; ea reprezintă puterea de fapt pe care o persoană o exercită asupra unui bun corporal individual-determinat şi apare ca manifestarea exterioară a unui drept real principal, în speţă, a dreptului de proprietate.
Elementele constitutive ale posesiei, ce trebuie întrunite cumulativ, sunt: elementul material, respectiv, contactul direct cu lucrul, concretizat în orice acte materiale (ex. acte de folosinţă, culegerea fructelor, efectuarea unor transformări etc.), şi elementul psihologic, respectiv, intenţia celui care stăpâneşte bunul de a se comporta cu privire la acesta ca proprietar.
Dobândirea posesiei presupune, deci, reunirea în mâna aceleiaşi persoane a celor două elemente, respectiv elementul material şi elementul intenţional, acesta din urmă rezultând din faptul posesiei.
Dovada posesiei înseamnă dovada existenţei elementelor sale.
Pentru elementul psihologic – care este mai greu de dovedit – C. civ. a instituit doua prezumţii legale. Prima dintre ele este reglementată de art. 1854, care prevede că posesorul este presupus că posedă pentru sine, sub nume de proprietar, daca nu este probat că a început a poseda pentru altul. Prin urmare, textul legal citat instituie o prezumţie relativă, care poate fi răsturnată prin proba contrară, ceea ce înseamnă că trebuie să se dovedească existenţa unui raport obligaţional din care să rezulte că cel care invocă uzucapiunea, în speţă, reclamanţii, ar deţine pentru altul şi nu pentru sine.
Raportând aceste aspecte teoretice la situaţia de fapt rezultată din probe, aşa cum a fost reţinută de instanţa de apel şi care nu mai poate fi schimbată în recurs, Înalta Curte constată că, în speţă, posesia exercitată de reclamanţi asupra terenului în litigiu îndeplineşte condiţiile cumulative impuse de art. 1847 C. civ., respectiv pe aceea a exercitării sale sub nume de proprietar, uzucapiunea de 30 de ani putând opera.”[1]
