CEDO – art. 8, Dreptul la sănătate


Curtea Europeană a Drepturilor Omului – CEDO

Hotărârea din 30 august 2022 în cauza Tuşă împotriva României

Modificări (…)

În vigoare de la 09 august 2023

Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 732 din 09 august 2023. Formă aplicabilă la zi, 23 septembrie 2023.

SECŢIA A PATRA

(Cererea nr. 21.854/18)
Strasbourg
Definitivă la 30 ianuarie 2023

Art. 8 • Obligaţii pozitive • Ineficacitatea tuturor procedurilor de care dispunea reclamanta care invoca un malpraxis pentru extirparea unui sân de către un chirurg ca urmare a diagnosticului eronat de cancer pus de un oncolog • Utilizarea completă a tuturor procedurilor pentru a clarifica situaţia factuală şi pentru a obţine repararea prejudiciului • Proceduri care au condus la rezultate divergente • Mecanism juridic lent şi greoi care nu a permis clarificarea circumstanţelor factuale, ceea ce a dus la intervenirea prescripţiei în procedura penală împotriva oncologului şi la încetarea procedurii disciplinare în cazul chirurgului decedat • Procedură în răspundere civilă delictuală, singura teoretic capabilă să ofere despăgubiri, încă pendinte la peste nouă ani de la sesizarea instanţelor şi la paisprezece ani de la presupusele fapte

Hotărârea a rămas definitivă în temeiul art. 44 § 2 din Convenţie.

Aceasta poate suferi modificări de formă.

În Cauza Tuşă împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a patra), reunită într-o cameră compusă din: Gabriele Kucsko-Stadlmayer, preşedinte, Faris Vehabović, Iulia Antoanella Motoc, Yonko Grozev, Pere Pastor Vilanova, Jolien Schukking, Ana Maria Guerra Martins, judecători, şi Ilse Freiwirth, grefier adjunct de secţie,

având în vedere:

 cererea (nr. 21.854/18) îndreptată împotriva României, prin care o resortisantă a acestui stat, doamna Maria Tuşă („reclamanta”) a sesizat Curtea la 30 aprilie 2018, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia”), 

 decizia de a aduce cererea la cunoştinţa Guvernului român („Guvernul”),

 observaţiile părţilor,

după ce a deliberat în camera de consiliu, la 28 iunie şi la 5 iulie 2022,

pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la cea din urmă dată.

INTRODUCERE

1. Reclamanta a suferit o ablaţie de sân stâng ca urmare a unui diagnostic de cancer care s-a dovedit ulterior eronat. Cererea priveşte eficacitatea anchetei capetelor de cerere pe care reclamanta le-a formulat referitor la diagnosticul greşit pus de medicul oncolog şi neverificarea de către chirurg a acestui diagnostic înaintea intervenţiei chirurgicale. Aceasta ridică întrebări în raport cu art. 8 din Convenţie.

ÎN FAPT

2. Reclamanta s-a născut în 1966 şi locuieşte în localitatea Lazu. A fost reprezentată de doamna M. Ispas, avocat.

3. Guvernul a fost reprezentat de agentul său guvernamental, doamna O. Ezer, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

I. Geneza cauzei

4. În ianuarie 2008, reclamanta a fost consultată de medicul P.D.I., medic oncolog la Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Constanţa, în privinţa unui nodul pe care îl simţea la nivelul sânului stâng. Din dosar reiese că medicul P.D.I. a efectuat un examen clinic şi a solicitat efectuarea unei mamografii şi a unei puncţii pentru un examen citologic. Pe baza rezultatelor acestui examen, oncologul a stabilit un diagnostic de neoplasm mamar şi a recomandat o intervenţie chirurgicală, precum şi chimioterapie. Reclamanta a urmat cura de chimioterapie care a condus la dispariţia nodulului suspect. Oncologul a sfătuit-o să menţină intervenţia chirurgicală.

5. În aprilie 2008, medicul U.O.D., chirurg, a efectuat operaţia într-un spital privat administrat de societatea comercială M.A. Chirurgul a efectuat intervenţia de extirpare a sânului stâng al reclamantei şi a anumitor muşchi şi a ganglionilor sateliţi. Din dosar reiese că probele de ţesut au fost prelevate în urma operaţiei, dar nu a fost efectuat niciun examen extemporaneu al acestor ţesuturi în timpul intervenţiei.

6. În 2010, reclamanta a fost consultată de un medic endocrinolog care, după examinarea documentelor medicale, şi-a exprimat îndoielile cu privire la diagnosticul de cancer. Ulterior, s-a stabilit, prin examene medicale suplimentare efectuate asupra ţesuturilor prelevate după intervenţia chirurgicală, că reclamanta suferise de o boală benignă, mastopatie fibrochistică, nu de cancer.

II. Procedurile iniţiate în vederea examinării răspunderii pentru actul medical

7. Considerând că a fost victima unui malpraxis, reclamanta a recurs la toate procedurile pe care dreptul intern i le punea la dispoziţie. Astfel, a depus o plângere penală pentru vătămare corporală împotriva celor doi medici implicaţi. A intentat, de asemenea, acţiuni pentru stabilirea existenţei unei situaţii de malpraxis în temeiul Legii nr. 95/2006privind reforma în domeniul sănătăţii („Legea nr. 95/2006”; infra, pct. 52-53) şi o acţiune în răspundere civilă delictuală întemeiată pe dreptul comun. De asemenea, a fost deschisă o procedură disciplinară împotriva celor doi medici.

8. Aceste proceduri sunt rezumate mai jos.

A. Procedura penală pentru vătămare corporală

9. La 10 mai 2010, reclamanta a depus plângere penală împotriva celor doi medici pentru vătămare corporală din culpă. În plângerea sa indica faptul că a luat cunoştinţă de diagnosticul greşit la 4 martie 2010. S-a constituit ca parte civilă şi a solicitat acordarea de daune-interese în valoare de 100.000 EUR.

10. La 2 iunie 2010, poliţia din Constanţa („poliţia”) a deschis procedura penală pentru vătămare corporală. La 28 iunie 2010, poliţia a solicitat Institutului Naţional de Medicină Legală „Mina Minovici” („INML”) să efectueze o expertiză medico-legală.

11. La 1 aprilie 2013, poliţia a declanşat urmărirea penală împotriva medicului P.D.I. pentru stabilirea unui diagnostic greşit de neoplasm mamar şi împotriva doctorului U.O.D. pentru efectuare, pe cale chirurgicală, a unei intervenţii de extirpare a sânului reclamantei fără să fi reexaminat diagnosticul stabilit de colega sa. Prin urmare, cei doi medici au fost anchetaţi pentru cauzarea unei invalidităţi permanente reclamantei.

12. La 9 aprilie 2013, INML a transmis poliţiei raportul expertizei medico-legale. Din acest raport reiese că acesta fusese întocmit de un medic legist angajat al INML şi că doi experţi medico-legali participaseră de asemenea la efectuarea expertizei pe cheltuiala reclamantei şi, respectiv, a medicului P.D.I. Raportul de expertiză a inclus răspunsuri la 38 de obiective ale expertizei şi s-a bazat pe documentele medicale provenite în special de la Spitalul Clinic Judeţean Constanţa şi de la anumite laboratoare de analize medicale. Raportul a concluzionat că medicul P.D.I. a stabilit un diagnostic greşit, că medicul U.O.D. nu a examinat şi nu a confirmat acest diagnostic şi că reclamanta a suferit un prejudiciu important din punct de vedere estetic.

13. La 1 iunie 2013, Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanţa („parchetul”) a solicitat INML să răspundă obiecţiilor formulate de cei doi medici anchetaţi. La 8 iulie 2013, INML a comunicat parchetului o completare la raportul de expertiză. Expertul şi-a explicat demersul profesional şi a constatat că obiecţiile ridicate nu au fost confirmate, fie din cauza absenţei documentelor medicale pe care, în special, medicul P.D.I. nu le-ar fi transmis, fie pentru că acestea nu erau conforme cu metodologia medico-legală şi cu literatura medicală.

14. Cei doi medici au contestat concluziile raportului de expertiză medico-legală. În aplicarea legislaţiei relevante (infra, pct. 61 şi următoarele), acest raport a fost transmis Comisiei de avizare şi control din cadrul INML.

15. La 2 august 2013, Comisia de avizare şi control din cadrul INML şi-a dat avizul, considerând că nu a existat malpraxis în speţă. Avizul conţinea considerente generale privind tratamentul cancerului şi un rezumat al situaţiei reclamantei. Pe baza elementelor referitoare la situaţia acesteia, comisia a concluzionat că diagnosticul şi intervenţia chirurgicală au făcut obiectul unor decizii adecvate. În opinia comisiei, nimic nu demonstra că reclamanta nu a prezentat o tumoră mamară cauzatoare de cancer în cursul primelor consultaţii. Cu toate acestea, având în vedere complexitatea cazului şi lipsa opiniei anumitor specialişti care făceau parte, de asemenea, din Comisia superioară de avizare şi control din cadrul INML, s-a recomandat să se solicite avizul acesteia din urmă.

16. Comisia superioară de avizare şi control din cadrul INML s-a reunit la 20 februarie 2014, iar avizul său a fost transmis ulterior parchetului la 28 februarie 2014. Comisia superioară a considerat că, în timpul consultaţiilor oncologice, reclamanta a beneficiat de examene medicale utilizate şi disponibile în mod curent la momentul faptelor în România, că aceste examene aveau limite, că existau suficiente elemente la momentul respectiv pentru a justifica chimioterapia, că chirurgul avea trei opţiuni şi că cea pe care a ales-o era cea mai sigură, ţinând cont de situaţia reclamantei şi de posibilitatea unei reconstrucţii mamare.

17. Din dosar reiese, de asemenea, că, în cursul anchetei, autorităţile i-au audiat pe reclamantă şi pe cei doi medici anchetaţi, precum şi pe martori, inclusiv trei medici de diferite specialităţi care au fost consultaţi în cazul reclamantei.

18. La 7 iulie 2014, parchetul a decis clasarea cauzei. După examinarea expertizelor medico-legale efectuate, a decis că avizele Comisiei de aviz şi control din cadrul INML şi ale Comisiei superioare de aviz şi control din cadrul INML nu aveau argumente ştiinţifice şi erau de natură formală. În opinia parchetului, documentele medico-legale conţineau opinii contradictorii şi trebuia să fie luate în considerare alte probe. Parchetul a făcut ulterior trimitere la deciziile Comisiei de monitorizare şi competenţă profesională pentru cazurile de malpraxis din cadrul Direcţiei de Sănătate Publică Judeţene Constanţa (infra, pct. 22).

Parchetul a dedus din ansamblul acestor elemente că reclamanta a fost supusă unei intervenţii chirurgicale efectuate în mod corect, dar care fusese decisă pe baza unui diagnostic greşit. În ceea ce îl priveşte pe medicul P.D.I., s-a reţinut că şi-a îndeplinit îndatoririle profesionale în mod superficial şi că conduita sa constituia o abatere medicală; cu toate acestea, s-a constatat că răspunderea sa penală era prescrisă. În ceea ce îl priveşte pe medicul U.O.D., s-a concluzionat că a efectuat o intervenţie chirurgicală în scopul potrivit în comparaţie cu diagnosticul făcut de oncolog. În cazul său, era aplicabilă prezumţia de acurateţe a diagnosticului pus de un specialist.

19. Reclamanta nu a contestat ordonanţa de clasare nici în faţa procurorului de rang superior, nici în faţa instanţelor.

20. Contestaţia depusă de medicul P.D.I. pentru o decizie de constatare a nevinovăţiei sale a fost respinsă de procurorul general la 8 mai 2015. Printr-o încheiere din 8 octombrie 2015, Judecătoria Constanţa („instanţa de prim grad”) a respins contestaţia medicului P.D.I. şi a confirmat ordonanţa de clasare. Instanţa a reţinut în special că dosarul parchetului conţinea o serie de probe şi că parchetul a explicat căror elemente de probă le-a acordat importanţă şi de ce situaţia celor doi medici era diferită în speţă.

B. Acţiuni iniţiate pentru a stabili existenţa unui malpraxis

21. Reclamanta a depus, de asemenea, o plângere împotriva celor doi medici în faţa Comisiei de monitorizare şi competenţă profesională pentru cazurile de malpraxis din cadrul Direcţiei de Sănătate Publică Judeţene Constanţa („Comisia de monitorizare”), în temeiul Legii nr. 95/2006, care introdusese o procedură în cazurile de malpraxis (infra, pct. 52). 

22. Comisia de monitorizare a examinat plângerea şi, la 3 noiembrie 2010, a decis, prin două decizii separate, că în cazul celor doi medici sunt întrunite elemente de malpraxis. Potrivit probelor aflate la dosar, aceste decizii nu au fost motivate întrucât Legea nr. 95/2006 nu impunea existenţa unei motivări scrise. Se pare, de asemenea, că Comisia de monitorizare a colectat avize din partea mai multor medici înainte de a lua aceste decizii.

23. Cei doi medici au contestat aceste decizii în faţa instanţei de prim grad (infra, pct. 24 şi 34). Din dosar reiese, de asemenea, că Comisia de monitorizare a transmis ulterior instanţei, la cererea acesteia din urmă, motivarea celor două decizii atacate (infra, pct. 26 şi 37).

1. Procedura judiciară iniţiată de medicul P.D.I.

24. Medicul P.D.I. a contestat decizia Comisiei de monitorizare în faţa instanţei de prim grad pentru a obţine anularea acesteia. Contestaţia a fost îndreptată împotriva Direcţiei de Sănătate Publică Judeţene Constanţa („direcţia judeţeană”). Reclamanta a depus o cerere de o intervenţie accesorie în interesul direcţiei judeţene.

25. Nu există niciun element în dosar care să demonstreze cu certitudine că instanţa de prim grad a amânat examinarea cauzei în timp ce procedura penală era pendinte (pentru amânarea pronunţată în dosarul care îl privea pe medicul U.O.D., a se vedea infra, pct. 35).

26. Printr-o hotărâre din 4 aprilie 2018, instanţa de prim grad a respins contestaţia şi, în consecinţă, a admis cererea de intervenţie a reclamantei. Instanţa a rezumat astfel motivarea deciziei contestate (supra, pct. 22-23): rezultatele examenului clinic efectuat de către oncolog, precum şi examenele efectuate (mamografie şi examen citologic) nu au confirmat diagnosticul de neoplasm; examenele anatomo-patologice efectuate după intervenţia chirurgicală au relevat o leziune benignă; oncologul a pus un diagnostic greşit care i-a cauzat reclamantei un prejudiciu şi aceste fapte au constituit malpraxis.

Pe această bază, instanţa a considerat că era necesar să examineze dacă medicul P.D.I. a respectat standardele profesionale atunci când a pus diagnosticul reclamantei. În acest scop, instanţa a luat în considerare documentele şi avizele medicale disponibile la dosar, inclusiv rapoartele medico-legale întocmite în cadrul procedurii penale şi avizele medicale colectate de Comisia de monitorizare. După ce a rezumat conţinutul acestora, instanţa a considerat că avizul Comisiei de avizare şi control din cadrul INML (paragraful 15 supra) era problematic, întrucât comisia solicitase opiniile a doi medici specialişti, dar şi-a dat avizul înainte de a primi aceste opinii. În continuare, instanţa a considerat că conţinutul avizului acestei comisii şi cel al Comisiei superioare de avizare şi control din cadrul INML (supra, pct. 16) nu conţineau afirmaţii certe cu privire la conduita medicului P.D.I., ci mai degrabă ipoteze care ar fi necesitat examene medicale suplimentare pentru a confirma diagnosticul. Instanţa s-a bazat pe raportul de expertiză medico-legală şi pe avizele medicilor consultaţi anterior de Comisia de monitorizare şi de Comisia superioară de avizare şi control din cadrul INML şi a concluzionat că medicul P.D.I. a pus un diagnostic greşit.

27. Aceasta din urmă a făcut apel în faţa Tribunalului Constanţa. În şedinţa din 20 noiembrie 2018, tribunalul a decis să solicite INML să înfiinţeze o comisie pentru a efectua o expertiză medico-legală şi pentru a stabili dacă diagnosticul pus de medicul P.D.I. era „susţinut de investigaţiile efectuate, mai precis dacă examenele clinice şi de laborator efectuate erau suficiente pentru a confirma cu certitudine diagnosticul ales”.

28. Medicul P.D.I. a cerut strămutarea cauzei. La 17 ianuarie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie („Înalta Curte”) i-a admis cererea şi a strămutat cauza la Tribunalul Braşov.

29. În cursul şedinţei din 12 martie 2019, Tribunalul Braşov a decis că în conformitate cu Codul de procedură civilă nu era interzisă efectuarea unei expertize medico-legale în cauză, întrucât expertiza medico-legală efectuată în dosarul penal urmărea să clarifice „existenţa sau inexistenţa elementelor constitutive ale infracţiunii de vătămare corporală” şi nu privea chestiunea malpraxisului. Reclamanta a solicitat, în şedinţă, să fie interogată în persoană de comisia din cadrul INML, iar tribunalul a dat curs cererii sale.

30. La 13 septembrie 2019, INML a transmis Tribunalului Braşov noua expertiză medico-legală, care fusese realizată de o comisie formată din trei medici legişti din cadrul INML. Din raportul de expertiză reiese că comisia o consultase pe reclamantă la 24 aprilie 2019. Concluziile acestui raport pot fi rezumate după cum urmează: standardele profesionale în vigoare la momentul în care medicul P.D.I. a pus diagnosticul (şi anume Ghidul nr. 33 din 2 decembrie 2007 privind cancerul mamar, publicat de Societatea de Obstetrică şi Ginecologie din România) prevedeau ca suspiciunea clinică de cancer să fie confirmată printr-un examen fie citologic, fie histopatologic; rezultatele examenului citologic nu au fost interpretate corect în speţă şi, potrivit normelor profesionale, certitudinea diagnosticului nu a putut fi confirmată; documentele medicale nu erau complete şi unele detalii ale examenului clinic lipseau, deşi ar fi fost necesare; rezultatele mamografiei nu sugerau o tumoră malignă. Pe baza documentelor medicale examinate, Comisia a afirmat că diagnosticul de neoplasm mamar „nu a fost confirmat cu certitudine de examenele clinice şi de laborator efectuate”. Din dosar reiese că acest raport primise avizul favorabil al Comisiei de avizare şi control din cadrul INML.

31. Medicul P.D.I. a formulat obiecţii la raportul noii expertize medico-legale; criticile sale vizau aspecte de fond. Aceasta a susţinut, de asemenea, că ghidul la care a făcut trimitere comisia din cadrul INML (supra, pct. 30) a intrat în vigoare la o dată ulterioară, la 9 februarie 2010, după adoptarea sa printr-un ordin al Ministerului Sănătăţii Publice.

32. Printr-o decizie din 18 decembrie 2019, Tribunalul Braşov a respins apelul. Tribunalul a formulat următoarele precizări generale:

Încălcarea unei norme deontologice, fără a produce vreun prejudiciu pacientului, poate atrage răspunderea disciplinară a medicului, însă în situaţia în care conduita culpabilă a medicului are drept rezultat producerea unei pagube pe seama pacientului, intervine răspunderea civilă delictuală pentru malpraxis.”

În continuare, tribunalul a considerat că medicul P.D.I. a săvârşit o faptă ilicită în exercitarea profesiei sale; mai precis, tribunalul s-a bazat pe constatările noii expertize medico-legale şi a constatat că oncologul a urmat etapele necesare pentru stabilirea diagnosticului, prescriind examenele clinice şi de laborator necesare, dar a interpretat în mod greşit rezultatele acestor examene. Aceste fapte au cauzat un prejudiciu reclamantei, şi anume prescrierea unui tratament împotriva cancerului care nu era necesar şi, în cele din urmă, extirparea sânului stâng. În continuare, tribunalul a hotărât că medicul P.D.I. a acţionat cu vinovăţie şi că a existat o legătură de cauzalitate între conduita medicului şi prejudiciul suferit de reclamantă.

33. Printr-o decizie definitivă din 10 august 2020, Curtea de Apel Braşov a admis recursul declarat de medicul P.D.I. şi a anulat decizia menţionată mai sus din 3 noiembrie 2010. Curtea de apel a reţinut că în speţă nu se regăseau criteriile de aplicare a malpraxisului. În ceea ce priveşte noua expertiză medicolegală, curtea de apel a făcut următoarele precizări:

Analizând RNEML [noua expertiză medico-legală], curtea [de apel] constată că în fapt noua expertiză, fără niciun element de noutate sub aspect probatoriu, cu excepţia unor opinii de specialitate emise ulterior, a evaluat exact aceleaşi aspecte care au fost avute în vedere şi la prima expertiză ce a avut însă un spectru mai larg, întrucât a fost analizată şi activitatea medicului chirurg. Mai mult chiar, această nouă expertiză o înglobează pe cea anterioară cu avizele aferente, precum şi opiniile specialiştilor, iar concluziile formulate, care reiau situaţia de fapt, sunt sumare şi se limitează doar la o reinterpretare actualizată a datelor, prin raportare la un ghid care nu era în vigoare la data săvârşirii faptei analizate.

Întrucât dispoziţiile art. 28 din Regulament [de aplicare a O.G. nr. 1/2000; infra, pct. 61] nu fac nicio distincţie în privinţa organului judiciar care ar solicita o nouă expertiză, curtea [de apel] reţine că, dată fiind identitatea de situaţie analizată şi în lipsa altor elemente relevante neevaluate anterior, noua expertiză nu ar putea printr-o reinterpretare raportată la repere ulterioare să contrazică concluziile comisiei superioare [de aviz şi control al INML] care în expertizarea cazului a avut în vedere metodele şi nivelul de cunoştinţe de la momentul respectiv.

Analizând argumentele experţilor şi opiniile specialiştilor exprimate în cauză, se constată că acestea sunt contradictorii şi că nu converg, fără niciun dubiu, spre existenţa unei erori de diagnosticare [caractere italice în textul original].”

Curtea de apel a explicat apoi diferenţa dintre eroarea medicală şi greşeala medicală în următorii termeni:

Teoria generală a erorilor profesionale face distincţia între erorile de fapt (în legătură cu natura actului medical), datorate unei imperfecţiuni a ştiinţei medicale la un moment dat, unei reactivităţi particulare a bolnavului, ce se produc în condiţiile unei activităţi perfect normale fiind în consecinţă neimputabile [unei persoane în special], şi erorile de normă (definite ca lacune de atitudine profesională), care sunt sinonime cu greşeala, şi prin urmare imputabile [unei persoane].

Greşeala, inclusiv cea de diagnostic, se evaluează pe baza criteriilor culpei profesionale şi nu a celor de drept comun. Astfel, poate fi considerată greşeală: o încălcare a unei obligaţii de diligenţă şi prudenţă, de sârguinţă, zel, promptitudine şi competenţă a medicului; o lacună pe care un alt medic, în aceleaşi condiţii şi circumstanţe nu ar fi avut-o; o încălcare a regulilor profesionale, unanim acceptate, prin neatenţie, neglijenţă şi imprudenţă; o neprevedere urmată de prejudicii, deşi în condiţiile date [medicul] trebuia şi putea să le prevadă.

Diferenţierea erorii de greşeală presupune analiza condiţiilor concrete în care s-a desfăşurat actul medical, verificarea faptului că medicul, apelând cu conştiinciozitate şi diligenţă la cunoştinţele sale ştiinţifice, a făcut tot ce era posibil pentru a stabili cel mai exact diagnostic şi a alege cea mai bună metodă de tratament în interesul bolnavului. Dacă a respectat cerinţele unei atitudini ideale, neconcordanţa diagnosticului cu realitatea apare ca o eroare, deoarece orice medic, în aceleaşi condiţii, ar fi ajuns la aceleaşi concluzii [caractere italice în textul original].”

În speţă, curtea de apel a considerat că medicul P.D.I. nu a încălcat normele profesionale şi că a acţionat cu diligenţa şi prudenţa cerute de profesie, întrucât existenţa unei greşeli de diagnostic era incertă. Curtea de apel s-a exprimat astfel:

În prezenta cauză însăşi presupusa «neconcordanţă» a diagnosticului cu realitatea este incertă [caractere italice în textul original], întrucât absenţa oricăror elemente neoplazice postterapeutic, în condiţiile existenţei certe la momentul diagnosticării, a unor atipii celulare, care de regulă sunt de tip neoplazic, este un aspect amplu analizat de specialişti şi controversat, conform celor expuse anterior. În consecinţă, în lipsa elementului premisă, (certitudinea faptului că tumora nu ar fi fost cancerigenă), analiza actului medical constând în stabilirea diagnosticului de neoplasm prin prisma investigaţiilor efectuate, pentru evidenţierea distincţiei dintre eroare şi greşeală, devine inutilă.”

Curtea de apel a reţinut că nu exista nicio faptă ilicită în sarcina medicului P.D.I. şi că era inutil să examineze dacă celelalte elemente prevăzute la art. 34 din Ordinul ministrului sănătăţii publice nr. 1.343/2006 (infra, pct. 54) erau prezente. Curtea de apel a concluzionat că medicul P.D.I. nu a săvârşit malpraxis.

2. Procedura iniţiată de medicul U.O.D.

34. Medicul U.O.D. a contestat decizia Comisiei de monitorizare în faţa instanţei de prim grad, pentru a obţine anularea acesteia. Contestaţia a fost îndreptată împotriva Direcţiei de Sănătate Publică Judeţene Constanţa. Reclamanta a formulat o cerere de intervenţie incidentală în interesul direcţiei judeţene.

35. Din dosar reiese că instanţa de prim grad a suspendat judecarea cauzei la 14 iunie 2011, întrucât procedura penală era pendinte şi, la 22 ianuarie 2016, a decis să repună cauza pe rol.

36. În şedinţa din 29 aprilie 2016, instanţa de prim grad a examinat cererea medicului U.O.D. de a se efectua o nouă expertiză medico-legală şi a respins-o. Instanţa a făcut trimitere la documentele medico-legale deja prezentate în cadrul procedurii penale şi a constatat că nu era necesară o nouă expertiză, în măsura în care partea chemată în judecată nu solicitase o astfel de expertiză şi că era necesar să se desfăşoare procedura într-un termen rezonabil.

37. Printr-o decizie din 19 septembrie 2016, instanţa de prim grad a admis contestaţia, a anulat decizia contestată din 3 noiembrie 2010 (supra, pct. 22-23) şi a respins ulterior cererea de intervenţie formulată de reclamantă. Pentru a examina temeinicia deciziei sus-menţionate, instanţa a reţinut că aceasta s-a bazat pe avizele medicilor specializaţi solicitate de comisie şi a rezumat conţinutul acestor avize. În continuare instanţa a rezumat avizele exprimate în cadrul procedurii penale, precum şi motivele prezentate de comisie: chirurgul avea obligaţia de a verifica diagnosticul pus de oncolog; în cazul reclamantei, diagnosticul de cancer nu se baza pe elemente obiective; atunci când diagnosticul era incert, se puteau efectua examene în timpul intervenţiei chirurgicale („examen extemporaneu”), ceea ce nu s-a făcut în speţă; chirurgul a efectuat intervenţia chirurgicală într-o unitate care nu dispunea de un laborator care ar fi putut realiza examenul extemporaneu şi, astfel, nu a respectat un ghid profesional (ghidul nr. 33; supra, pct. 30). Instanţa a considerat că sarcina sa consta în a examina dacă medicul U.O.D. avea obligaţia de a pune un nou diagnostic în cazul reclamantei şi, pe baza opiniilor majorităţii medicilor specialişti consultaţi în cauză, răspunsul a fost unul negativ. Instanţa a respins raţionamentul Comisiei de monitorizare pe motiv de lipsă de relevanţă şi a hotărât că oncologul îşi asumase diagnosticul şi că chirurgul nu era obligat să efectueze un examen suplimentar în timpul intervenţiei chirurgicale.

38. Printr-o decizie din 1 februarie 2017, Tribunalul Constanţa a respins contestaţiile formulate de direcţia judeţeană şi de reclamantă. Tribunalul a confirmat, la fel ca instanţa de prim grad, că era necesar să examineze dacă chirurgul era obligat să verifice diagnosticul pus de oncolog şi să examineze diferitele ghiduri şi protocoale medicale care puteau fi aplicabile. În această privinţă, tribunalul a reţinut că ghidul menţionat de Comisia de monitorizare în motivarea sa (supra, pct. 37) nu era obligatoriu la data la care medicul U.O.D. efectuase intervenţia chirurgicală în speţă. Tribunalul a reţinut absenţa oricărei norme profesionale care ar fi impus chirurgului să reexamineze diagnosticul pus de oncolog. În sfârşit, a concluzionat că medicul U.O.D. nu a săvârşit malpraxis în cazul reclamantei.

39. Printr-o decizie definitivă din 6 noiembrie 2017, Curtea de Apel Constanţa a respins apelurile formulate de direcţia judeţeană şi de reclamantă şi a confirmat deciziile pronunţate în primă instanţă şi în apel.

C. Acţiunea în răspundere civilă delictuală

40. La 13 februarie 2013, reclamanta a introdus în faţa instanţei de prim grad o acţiune civilă împotriva celor doi medici, întemeiată pe dispoziţiile privind răspunderea civilă delictuală (infra, pct. 50-51) şi pe dispoziţiile Legii nr. 95/2006 privind malpraxisul (infra, pct. 52). În special, a solicitat instanţei să constate că medicul P.D.I. a săvârşit malpraxis atunci când a pus un diagnostic greşit şi că medicul U.O.D. a săvârşit, de asemenea, malpraxis efectuând intervenţia chirurgicală. În plus, aceasta a solicitat ca cei doi medici să fie obligaţi în solidar la plata de daune-interese în valoare de 450.000 de lei româneşti, adică aproximativ 100.000 de euro. Aceasta a indicat, în memoriul său, că o procedură penală era pendinte (supra, pct. 9), precum şi o procedură întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 95/2006 (supra, pct. 21). 

41. La 14 martie 2013, reclamanta a precizat că acţiunea sa era de asemenea îndreptată şi împotriva secţiei de urgenţă a Spitalului Clinic de Urgenţă Judeţean Constanţa şi împotriva societăţii M.A., ca urmare a relaţiilor de muncă pe care le aveau cu cei doi medici.

42. La 13 august 2013, instanţa de prim grad a suspendat judecarea cauzei pe motiv că procedura penală era pendinte. Din dosar reiese că, la 25 noiembrie 2015, instanţa a repus cauza pe rol şi că, la aceeaşi dată, reclamanta şi-a completat acţiunea şi a solicitat o majorare a daunelor-interese la suma de 2.250.000 de lei româneşti, adică aproximativ 500.000 de euro.

43. La 2 martie 2016, instanţa de prim grad a luat act de precizările reclamantei cu privire la obiectul acţiunii sale şi a reţinut că acţiunea nu viza stabilirea unei fapte de malpraxis, ci mai degrabă stabilirea, având în vedere condiţiile răspunderii civile delictuale, existenţei unei fapte ilicite care a cauzat prejudicii.

44. La 20 aprilie 2016, instanţa de prim grad a suspendat din nou pronunţarea, pe motiv că cei doi medici au contestat deciziile Comisiei de monitorizare în faţa aceleiaşi instanţe (supra, pct. 22).

45. Din informaţiile furnizate de Guvern reiese că, la 28 septembrie 2021, a avut loc o şedinţă în cadrul acestei proceduri în faţa instanţei de prim grad, care a luat act de decesul medicului U.O.D. Instanţa a suspendat examinarea cererii de repunere pe rol pentru o şedinţă ulterioară. Potrivit celor mai recente informaţii furnizate de părţi, o şedinţă a fost programată pentru 7 decembrie 2021.

D. Procedura disciplinară

46. Din dosar reiese că în prezenta cauză s-a desfăşurat, de asemenea, o procedură disciplinară, în urma unei plângeri depuse la 24 noiembrie 2010 de reclamantă la Colegiul Medicilor Constanţa.

47. La o dată nespecificată în anul 2016, Comisia de disciplină a Colegiului Medicilor Constanţa a respins plângerea reclamantei, care a contestat această decizie în faţa Colegiului Medicilor din România.

48. Contestaţia persoanei interesate a fost examinată de Comisia superioară de disciplină a Colegiului Medicilor din România. Această comisie a primit avizele comisiilor sale specializate în oncologie, respectiv chirurgie. În cursul unei şedinţe din 20 noiembrie 2020, comisia superioară de disciplină a admis parţial contestaţia reclamantei şi a aplicat sancţiunea de mustrare medicului P.D.I. Această comisie a considerat că oncologul a încălcat normele de etică profesională şi normele de bună practică profesională şi că această conduită implica răspunderea sa disciplinară. În opinia comisiei, tratamentul împotriva cancerului fusese decis în mod greşit, în absenţa unui diagnostic cert de cancer, iar biopsia era „imperios necesară” pentru a avea certitudinea diagnosticului. Comisia a reţinut, de asemenea, că oncologul nu a respectat normele deontologice care impuneau ca medicul să acţioneze cu diligenţă pentru a lua decizia corectă şi pentru ca pacientul să aibă garanţia că starea sa de sănătate nu va avea de suferit din cauza conduitei medicului. În sfârşit; comisia a luat act de decesul medicului U.O.D. la o dată nespecificată şi a decis stingerea acţiunii disciplinare care îl vizase.

49. Potrivit informaţiilor comunicate de reclamantă, decizia comisiei superioare de disciplină nu a făcut obiectul vreunei contestaţii în faţa instanţelor (infra, pct. 52).

CADRUL JURIDIC ŞI PRACTICA INTERNE RELEVANTE

I. Cu privire la răspunderea medicală

A. Dispoziţiile normative

50. Dispoziţiile din Codul civil care reglementează răspunderea delictuală, în vigoare la momentul faptelor, precum şi exemple de practică internă în materie de răspundere delictuală şi disciplină a medicilor sunt prezentate în hotărârile Mihu împotriva României (nr. 36.903/13, pct. 47-51, 1 martie 2016) şi Ioniţă împotriva României (nr. 81.270/12, pct. 53-57, 10 ianuarie 2017). 

51. Dispoziţiile relevante în speţă ale noului Cod civil român, în vigoare începând cu 1 octombrie 2011, prevăd următoarele:

Răspunderea delictuală

ARTICOLUL 1349

(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane.

(2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.

(3) În cazurile anume prevăzute de lege, o persoană este obligată să repare prejudiciul cauzat de fapta altuia

[…].

Efectele deciziei penale

ARTICOLUL 1365

Instanţa civilă nu este legată de dispoziţiile legii penale şi nici de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite.”

52. Art. 442451 din Legea nr. 95/2006 reglementează răspunderea disciplinară a medicilor, care intră în sfera de competenţă a comisiilor de disciplină ale colegiului teritorial al medicilor şi ale comisiei superioare a Colegiului Medicilor din România. Art. 451 permite oricărui medic care a fost sancţionat de comisia superioară de disciplină să sesizeze instanţelor cu o acţiune în contencios administrativ pentru a contesta decizia de sancţionare şi pentru a obţine anularea acesteia.

53. Legea nr. 95/2006 conţine, de asemenea, următoarele dispoziţii în ceea ce priveşte răspunderea personalului medical pentru malpraxis:

TITLUL XVIRăspunderea civilă a personalului medical şi a furnizorului de produse şi servicii medicale, sanitare şi farmaceutice 

ARTICOLUL 653

(1) În sensul prezentului titlu, următorii termeni se definesc astfel:

a) personalul medical este medicul, medicul stomatolog, farmacistul, asistentul medical şi moaşa care acordă servicii medicale;

b) malpraxisul este eroarea profesională săvârşită în exercitarea actului medical sau medico-farmaceutic, generatoare de prejudicii asupra pacientului, implicând răspunderea civilă a personalului medical şi a furnizorului de produse şi servicii medicale, sanitare şi farmaceutice.

(2) Personalul medical răspunde civil pentru prejudiciile produse din eroare, care includ şi neglijenţa, imprudenţa sau cunoştinţe medicale insuficiente în exercitarea profesiunii, prin acte individuale în cadrul procedurilor de prevenţie, diagnostic sau tratament.

[…]

(5) Răspunderea civilă reglementată prin prezenta lege nu înlătură angajarea răspunderii penale, dacă fapta care a cauzat prejudiciul constituie infracţiune conform legii.

[…]

ARTICOLUL 679

(1) La nivelul direcţiilor de sănătate publică judeţene şi a municipiului Bucureşti se constituie Comisia de monitorizare şi competenţă profesională pentru cazurile de malpraxis, denumită în continuare Comisia.

[…]

ARTICOLUL 681

Comisia poate fi sesizată de:

a) persoana sau, după caz, reprezentantul legal al acesteia, care se consideră victima unui act de malpraxis săvârşit în exercitarea unei activităţi de prevenţie, diagnostic şi tratament

[…].

ARTICOLUL 682

(1) Comisia desemnează, prin tragere la sorţi, din lista naţională a experţilor, un grup de experţi sau un expert care dispun de cel puţin acelaşi grad profesional şi didactic cu persoana reclamată, în funcţie de complexitatea cazului, însărcinat cu efectuarea unui raport asupra cazului.

(2) Experţii prevăzuţi la alin. (1) au acces la toate documentele medicale aferente cazului, a căror cercetare o consideră necesară, şi au dreptul de a audia şi înregistra depoziţiile tuturor persoanelor implicate.

(3) Experţii întocmesc în termen de 30 de zile un raport asupra cazului pe care îl înaintează comisiei. Comisia adoptă o decizie asupra cazului, în maximum 3 luni de la data sesizării.

(4) Fiecare parte interesată are dreptul să primească o copie a raportului experţilor şi a documentelor medicale care au stat la baza acestuia.

ARTICOLUL 683

Comisia stabileşte, prin decizie, dacă în cauză a fost sau nu o situaţie de malpraxis. Decizia se comunică tuturor persoanelor implicate, inclusiv asigurătorului, în termen de 5 zile calendaristice.

ARTICOLUL 684

(1) În cazul în care asigurătorul sau oricare dintre părţile implicate nu este de acord cu decizia Comisiei, o poate contesta, în termen de 15 zile de la data comunicării deciziei, la tribunalul – secţia civilă în a cărui circumscripţie teritorială a avut loc actul de malpraxis reclamat.

(3) Procedura stabilirii cazurilor de malpraxis nu împiedică liberul acces la justiţie, potrivit dreptului comun.”

54. Regulamentul de organizare şi funcţionare a Comisiei de monitorizare şi competenţă profesională pentru cazurile de malpraxis, aprobat prin Ordinul nr. 1.343/2006 adoptat la 6 noiembrie 2006 de Ministerul Sănătăţii Publice, conţine următoarele prevederi:

ARTICOLUL 34

Comisia stabileşte, prin decizie, dacă în cauză a fost sau nu o situaţie de malpraxis, având în vedere, obligatoriu, cel puţin următoarele criterii:

a) existenţa unei fapte produse în exercitarea unei activităţi de prevenţie, diagnostic şi tratament;

b) fapta să fie cauzatoare de prejudiciu patrimonial sau moral;

c) vinovăţia făptuitorului;

d) raportul de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu.”

55. Normele de aplicare a titlului XVI din Legea nr. 95/2006, adoptate la 14 martie 2007, conţin următoarele dispoziţii:

ARTICOLUL 14

Persoanele prejudiciate printr-un act de malpraxis se pot adresa fie Comisiei de monitorizare şi competenţă profesională pentru cazurile de malpraxis, denumită în continuare Comisia, fie instanţei judecătoreşti competente, potrivit legii.

[…]

ARTICOLUL 16

Decizia Comisiei poate fi contestată de către asigurător sau părţile implicate la instanţa judecătorească competentă, în termen de 15 zile calendaristice de la data comunicării acesteia.

ARTICOLUL 17

În situaţia în care Comisia a stabilit existenţa unei situaţii de malpraxis, instanţa judecătorească competentă poate, la cererea persoanei prejudiciate, să oblige persoana responsabilă la plata despăgubirilor.”

B. Practica internă

56. Sesizată în mai multe rânduri cu întrebări referitoare la competenţa materială a instanţelor, Înalta Curte a analizat raportul dintre dispoziţiile de drept comun privind răspunderea civilă delictuală şi cele care decurg din Legea nr. 95/2006 referitoare la răspunderea personalului medical pentru malpraxis. Astfel, printr-o hotărâre din 14 septembrie 2021, Înalta Curte a confirmat că Legea nr. 95/2006 prevede o competenţă materială specială pentru examinarea răspunderii civile delictuale şi că, atunci când justiţiabilul invocă atât dispoziţiile legii speciale, cât şi dispoziţiile de drept comun, trebuie să se aplice cu prioritate legea specială, ţinând cont de particularităţile acestui „tip de răspundere civilă delictuală”. Printr-o hotărâre din 24 iunie 2021, Înalta Curte a explicat că Legea nr. 95/2006 prevede o procedură prealabilă sesizării instanţelor, care are loc în faţa Comisiei de monitorizare şi competenţă profesională pentru cazurile de malpraxis. În continuare, Înalta Curte a precizat că Legea nr. 95/2006 nu împiedică sesizarea instanţelor în temeiul dispoziţiilor de drept comun şi că victima unui malpraxis poate alege între, pe de o parte, sesizarea comisiei de monitorizare, în cadrul unei proceduri prealabile, şi, pe de altă parte, sesizarea directă a instanţei care va examina acţiunea în temeiul dreptului comun.

57. Înalta Curte a confirmat recent această abordare în cadrul unui recurs în interesul legii1, în vederea clarificării problemei de drept referitoare la competenţa materială a instanţelor sesizate cu acţiunile civile în despăgubiri în temeiul Legii nr. 95/2006. Printr-o decizie din 21 februarie 2022, Înalta Curte a examinat raportul dintre acţiunea civilă în despăgubiri pentru malpraxis întemeiată pe Legea nr. 95/2006 şi acţiunea în răspundere civilă delictuală întemeiată pe Codul civil, precum şi întrebarea dacă Legea nr. 95/2006 a instaurat, pentru presupusa victimă a unui malpraxis, obligaţia de a sesiza Comisia de monitorizare şi competenţă profesională pentru cazurile de malpraxis, prevăzută la art. 679 din lege. Decizia Înaltei Curţi, în părţile sale relevante, este astfel redactată:

1 Art. 514 din Codul de procedură civilă conferă Înaltei Curţi competenţa de a se pronunţa asupra problemelor de drept soluţionate diferit de instanţe, pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele.

66. Practica neunitară care a determinat promovarea prezentului recurs în interesul legii priveşte stabilirea în mod diferit a instanţei competente material să soluţioneze cauzele având ca obiect obligarea, pe temei delictual, a pârâţilor la achitarea daunelor morale/materiale pentru malpraxis, în situaţia în care nu a fost urmată procedura reglementată de dispoziţiile art. 679685 din Legea nr. 95/2006.

[…]

72. Ca formă particulară a răspunderii civile profesionale, răspunderea pentru malpraxis reprezintă cauza unor cereri în justiţie care au ca obiect repararea prejudiciilor materiale şi/sau morale rezultate din erorile profesionale săvârşite în exercitarea actului medical sau medico-farmaceutic, erori [care sunt] prejudiciabile pentru pacient.

73. Când repararea prejudiciului îmbracă forma unei cereri în acordarea de despăgubiri băneşti, aceste cereri aparţin, cu evidenţă, categoriei cererilor în justiţie evaluabile în bani.

74. În situaţiile în care nu este posibilă, în sensul prevederilor art. 673 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, stabilirea pe cale amiabilă a despăgubirilor, legea recunoaşte pacientului prejudiciat (personal sau, după caz, prin reprezentatul său legal) ori, în cazul decesului acestuia, succesorilor săi, dreptul de opta: 1. fie pentru sesizarea Comisiei de monitorizare şi competenţă profesională pentru cazurile de malpraxis («Comisia»), pentru ca aceasta să stabilească, prin decizie, dacă a existat sau nu o situaţie de malpraxis; 2. fie pentru sesizarea directă a instanţei de judecată, potrivit dreptului comun, ca formă de manifestare a liberului acces la justiţie, deci fără ca în prealabil să existe o sesizare a Comisiei.

75. Interpretarea literală a prevederilor legale evocate evidenţiază că, deşi fundamentul răspunderii civile rămâne acelaşi – afirmata existenţă a unui caz de malpraxis – elementul de diferenţiere este reprezentat, în funcţie de opţiunea părţii [interesate], de (ne)parcurgerea procedurii prealabile de verificare înaintea Comisiei. Dintr-o asemenea perspectivă pot fi identificate două categorii de litigii pe care, subsumat reparării prejudiciilor cauzate prin malpraxis, legea le recunoaşte şi evocă: prima, reprezentată de litigiile care debutează cu sesizarea Comisiei, învestind-o cu cercetarea cauzei în scopul de a stabili existenţa sau inexistenţa situaţiei de malpraxis. În acest caz, sesizarea instanţei de judecată, deşi posibilă, are caracter subsecvent, fiind necesar a se epuiza procedura înaintea Comisiei, procedură finalizată prin adoptarea unei decizii de către aceasta; a doua, reprezentată de litigiile în care partea alege să nu sesizeze Comisia, introducând acţiune civilă direct la instanţa de judecată.

76. În ambele categorii de situaţii, toate elementele de caracterizare a litigiului sunt identice: partea reclamantă afirmă existenta unui caz de malpraxis, deci a unei erori profesionale săvârşite în exercitarea actului medical sau medico-farmaceutic, generatoare de prejudicii pentru pacient, implicând răspunderea civilă a personalului medical şi/sau a furnizorului de produse şi servicii medicale, sanitare şi farmaceutice. Prin urmare, elementele care configurează răspunderea civilă delictuală (faptă, vinovăţie, prejudiciu şi legătură de cauzalitate între faptă şi prejudiciu) sunt aceleaşi, organul învestit de autorul cererii de sesizare, fie că este Comisia, fie direct instanţa de judecată, având de realizat, ca efect al învestirii sale, aceleaşi verificări şi analize în ce priveşte existenţa sau inexistenţa faptei de malpraxis.

77. În consecinţa celor de mai sus devine, aşadar, posibilă concluzia că în planul dreptului material litigiile sunt identice, acestea implicând aceeaşi problematică juridică, în vreme ce în plan procedural elementul de diferenţă este reprezentat de sesizarea prealabilă a Comisiei (când autorul sesizării optează pentru aceasta), rămânând ca partea nemulţumită de decizia Comisiei să sesizeze apoi instanţa de judecată, sau, dimpotrivă, de sesizarea directă a instanţei de judecată. Acest element de diferenţiere procedurală trimite prin el însuşi, într-o suficientă măsură, la concluzia că prevederile art. 684 […] au în vedere două categorii de litigii, iar nu una singură.

[…]

83. Pe cale de consecinţă, trebuie considerat, prin întemeiere pe interpretarea literală şi sistematică a dispoziţiilor art. 684 şi 687 din lege şi, totodată, în condiţiile unei corecte puneri în relaţie a acestor prevederi legale, că prin voinţa legiuitorului îi revine judecătoriei competenţa de a soluţiona în primă instanţă toate categoriile de litigii ce au drept cauză a cererii acuzaţia de săvârşire a unui act de malpraxis. Sintagma «litigiile prevăzute de prezenta lege» utilizată în cuprinsul art. 687 are un caracter deopotrivă conclusiv şi integrator, aceasta absorbind toate categoriile de litigii generate de malpraxis pe care legea le recunoaşte în sensul art. 684 din Legea nr. 95/2006, indiferent de (in) existenţa unei sesizări prealabile a Comisiei de către partea interesată şi de parcurgerea procedurii înaintea acesteia.

[…]

88. Consecinţa acestor aserţiuni este că, în chestiunea de drept dedusă Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pe calea prezentului recurs în interesul legii, competenţa judecătoriei în a cărei circumscripţie teritorială a avut loc actul de malpraxis, indiferent de valoarea pretenţiilor deduse judecăţii, aflându-se stabilită printr-o normă specială (art. 687 din Legea nr. 95/2006), trimiterea la dreptul comun conţinută în prevederile art. 684 alin. (2) nu ar mai putea privi şi determinarea instanţei competente, câtă vreme aceasta îşi are reglementare în respectiva normă specială. Astfel spus, dispoziţiile art. 687, prevalente fiind, sustrag chestiunile privitoare la competenţă din sfera de aplicare a prevederilor art. 684 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 şi, implicit, a celor din Codul de procedură civilă care alcătuiesc dreptul comun al competenţei instanţelor judecătoreşti […].”

58. Printr-o decizie din 19 noiembrie 2020, Înalta Curte a ţinut seama de concluziile deciziilor pronunţate în cadrul unei proceduri disciplinare împotriva unui medic. Mai precis, Înalta Curte a reţinut că deciziile disciplinare stabiliseră deja existenţa unui fapt ilicit şi vinovăţia medicului, ceea ce reprezenta două dintre condiţiile răspunderii civile delictuale.

59. Potrivit informaţiilor de care dispune Curtea, instanţele naţionale examinează chestiunea răspunderii medicilor pentru malpraxis ca pe o formă de răspundere civilă delictuală. Astfel, printr-o hotărâre definitivă din 13 aprilie 2017, Curtea de Apel Timişoara a hotărât că răspunderea medicală avea un caracter subiectiv şi că urma aceleaşi condiţii ca şi răspunderea civilă delictuală, în măsura în care obligaţia care îi revenea medicului era o obligaţie de diligenţă.

60. Printr-o decizie din 11 iulie 2018, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a obligat un medic să plătească daune-interese pentru malpraxis. Instanţa s-a bazat în special pe raportul Comisiei de monitorizare şi competenţă profesională pentru cazurile de malpraxis, care constatase existenţa unui caz de malpraxis. O decizie similară a fost pronunţată la 6 mai 2016 de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti. Elementele de care dispune Curtea nu îi permit să stabilească dacă aceste decizii au rămas definitive.

II. Cu privire la expertizele medico-legale

61. Dispoziţiile relevante privind realizarea de expertize medico-legale sunt prezentate în Hotărârea Eugenia Lazăr împotriva României (nr. 32.146/05, pct. 41-46, 16 februarie 2010).

62. În special, Ordonanţa Guvernului nr. 1/2000 privind organizarea activităţii şi funcţionarea instituţiilor de medicină legală („OG nr. 1/2000”) prevede că doar instituţiile de medicină legală pot efectua constatări şi expertize medico-legale (art. 4). Aceste instituţii sunt formate din Institutul Naţional de Medicină Legală „Mina Minovici”, institutele de medicină legală din centrele universitare, serviciile de medicină legală judeţene şi cabinetele de medicină legală [art. 5 alin. (1) ]. Toate aceste instituţii au competenţa juridică de a efectua expertize medicolegale (art. 15, 17 şi 18). O comisie superioară medico-legală funcţionează pe lângă institutul naţional [art. 5 alin. (2) ]. În cadrul institutului naţional şi al institutelor de medicină legală din centrele universitare funcţionează comisii de avizare şi control al actelor medico-legale [art. 5 alin. (3) ].

63. OG nr. 1/2000 conţine, de asemenea, următoarele dispoziţii:

ARTICOLUL 24

(1) Comisia superioară medico-legală verifică şi avizează, din punct de vedere ştiinţific, la cererea organelor în drept, [cu privire la] concluziile diverselor acte medico-legale şi se pronunţă asupra eventualelor concluzii contradictorii ale expertizei cu cele ale noii expertize medico-legale sau ale altor acte medico-legale.

(2) În cazul în care concluziile actelor medico-legale nu pot fi avizate, Comisia superioară medico-legală recomandă refacerea totală sau parţială a lucrărilor la care se referă actele primite pentru verificare şi avizare, formulând propuneri în acest sens sau concluzii proprii.

ARTICOLUL 25

(1) Comisiile de avizare şi control al actelor medico-legale din cadrul institutelor de medicină legală examinează şi avizează:

a) actele de constatare sau de expertiză medico-legală, efectuate de serviciile de medicină legală judeţene, în cazurile în care organele de urmărire penală sau instanţele judecătoreşti consideră necesară avizarea;

b) actele noilor expertize efectuate de serviciile medicolegale judeţene înainte de a fi transmise organelor de urmărire penală sau instanţelor judecătoreşti.

(2) Prevederile art. 24 alin. (2) se aplică […] comisiilor de avizare şi control al actelor medico-legale din cadrul institutelor de medicină legală.”

64. Normele procedurale din 25 mai 2002 care reglementează efectuarea expertizelor, a constatărilor şi a altor lucrări medico-legale (normele procedurale) enumeră actele medico-legale: raportul de expertiză, raportul de constatare, certificatul, buletinul de analiză şi avizul medico-legal (art. 9). Avizul medico-legal se întocmeşte de Comisia superioară medico-legală şi de comisiile de avizare şi control al actelor medico-legale, la cererea autorităţilor judiciare, prin care se aprobă conţinutul şi concluziile actelor medico-legale şi se recomandă efectuarea unor noi expertize sau se formulează concluzii proprii. Actele medico-legale sunt întocmite de medici legişti sau de comisii desemnate de şeful instituţiei solicitate (art. 23). Cu toate acestea, părţile pot alege experţi care să le reprezinte [art. 22 alin. (4)]. Art. 49 reglementează noua expertiză medico-legală care se efectuează atunci când s-au constatat deficienţe, omisiuni şi/sau elemente contradictorii în rapoartele anterioare. Noua expertiză este realizată de o comisie compusă din cel puţin doi experţi de grad superior sau egal cu cel care a efectuat expertiza anterioară. Această comisie întocmeşte un raport bazat pe constatările proprii şi pe baza materialului din dosar.

65. Regulamentul de aplicare a OG nr. 1/2000 al OG din 7 septembrie 2000 („regulamentul de aplicare”) prevede că activitatea de medicină legală se realizează de către medici legişti încadraţi în instituţiile de medicină legală (art. 2). Pot participa specialişti care au absolvit studii universitare, dacă este necesar. Regulamentul prevede, de asemenea, următoarele:

ARTICOLUL 19

(1) Comisiile de avizare şi control al actelor medico-legale, care funcţionează în cadrul institutelor de medicina legală, verifică, evaluează, analizează şi avizează din punct de vedere ştiinţific conţinutul şi concluziile diverselor acte medico-legale realizate de serviciile de medicina legală judeţene, conform competenţei teritoriale.

(2) Avizarea se solicită de organele de urmărire penală şi de instanţele de judecată, în condiţiile legii, ori se realizează din oficiu în cazul noilor expertize medico-legale, înainte ca actele noilor expertize să fie transmise organelor de urmărire penală sau instanţelor judecătoreşti.

[…]

ARTICOLUL 21

(1) În cazul în care concluziile expertizei medico-legale sunt contradictorii, Comisia de avizare şi control se pronunţa asupra acestora, putând formula anumite precizări sau completări.

(2) În cazul în care concluziile actelor medico-legale nu pot fi avizate, comisia de avizare şi control recomandă fie refacerea parţială sau totală a acestora, fie efectuarea unei noi expertize.

ARTICOLUL 22

(1) După obţinerea avizului Comisiei de avizare şi control se poate solicita efectuarea unor noi expertize medico-legale de către unităţile medico-legale ierarhic inferioare acesteia numai în cazul în care comisia de avizare şi control a recomandat explicit acest lucru sau dacă au apărut date noi medicale ori de anchetă, inexistente la data expertizelor anterioare.”

66. Art. 23, 27 şi 28 din regulament figurează în Hotărârea Eugenia Lazăr, citată anterior, pct. 42. Părţile pot numi experţi care să le reprezinte [art. 32 alin. (2)]. Aceşti experţi pot participa la lucrări şi la examinări şi pot solicita investigaţii complementare. Obiecţiile şi contribuţiile acestora sunt consemnate în raportul medico-legal [art. 33 alin. (1) şi (2)].

ÎN DREPT

I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 din Convenţie

67. Reclamanta se plânge de consecinţele intervenţiei chirurgicale pe care a suferit-o şi de procedurile urmate în faţa instanţelor naţionale cu privire la viaţa sa privată şi de familie. Reclamanta invocă art. 2, 6 şi 8 din Convenţie.

Curtea reaminteşte că poate decide cu privire la încadrarea juridică a faptelor unui capăt de cerere prin examinarea acestuia în temeiul altor articole sau dispoziţii ale Convenţiei decât cele invocate de reclamant [Radiomilja şi alţii împotriva Croaţiei (MC), nr. 37.685/10 şi 22.768/12, pct. 126, CEDO 2018]. În speţă, consideră că este necesar să examineze capătul de cerere al reclamantei din perspectiva art. 8 din Convenţie, care conţine obligaţii pozitive ale statelor în materie de protecţie a sănătăţii (Jurica împotriva Croaţiei, nr. 30.376/13, pct. 84, 2 mai 2017, şi Vilela şi alţii împotriva Portugaliei, nr. 63.687/14, pct. 73, 23 februarie 2021).

Art. 8 din Convenţie, în părţile sale relevante în speţă, este astfel redactat:

1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private […].”

A. Cu privire la admisibilitate

68. Guvernul invocă neepuizarea căilor de atac interne. Acesta indică faptul că o acţiune în răspundere civilă delictuală, care, în opinia sa, constituie cea mai adecvată cale de atac într-o cauză precum cea a reclamantei, este încă pendinte (supra, pct. 45).

69. Reclamanta susţine că a epuizat toate căile de atac pe care dreptul intern i le punea la dispoziţie. În ceea ce priveşte acţiunea civilă, aceasta arată că şansele de reuşită au fost reduse în mod considerabil după anularea, de către instanţe, a deciziilor Comisiei de monitorizare care constataseră malpraxis (supra, pct. 33 şi 39).

70. Curtea observă că excepţia de neepuizare a căilor de atac interne invocată de Guvern este strâns legată de fondul capătului de cerere întemeiat pe nerespectarea de către stat a obligaţiilor sale procedurale care îi reveneau în temeiul art. 8 din Convenţie. În fapt, această excepţie, la fel ca obligaţiile procedurale în discuţie, priveşte diferitele căi de atac interne de care partea interesată se putea prevala pentru a clarifica circumstanţele cauzei, pentru a-i obliga pe cei responsabili să răspundă pentru faptele lor şi să se acorde o reparaţie adecvată (Scripnic împotriva Republicii Moldova, nr. 63.789/13, pct. 24, 13 aprilie 2021). În consecinţă, Curtea decide să o anexeze la fondul prezentului capăt de cerere (supra, pct. 106).

71. Constatând că cererea nu este în mod vădit nefondată, nici inadmisibilă pentru un alt motiv prevăzut de art. 35 din Convenţie, Curtea o declară admisibilă.

B. Cu privire la fond

1. Argumentele părţilor

a) Reclamanta

72. Reclamanta afirmă că a exercitat, fără succes, toate căile de atac disponibile în temeiul dreptului intern. În ceea ce priveşte procedura penală, susţine că o eventuală contestare a ordonanţei de clasare în faţa unei instanţe era iluzorie, întrucât instanţa nu putea decât să constate că a intervenit termenul de prescripţie. Consideră că nu ar fi putut fi obligată să exercite o cale de atac inutilă, care, în plus, ar fi fost foarte costisitoare.

73. În continuare, aceasta contestă corectitudinea procedurii de stabilire a malpraxisului. Susţine că decizia Comisiei de monitorizare nu este motivată şi că reglementările nu impun o motivare. În plus, Comisia nu a definit nicio sumă cu titlu de despăgubire. Reclamanta se plânge, de asemenea, că nu a putut să acţioneze în nume propriu în cadrul acestei proceduri, ci numai în calitate de terţ intervenient, şi că acţiunile sale (argumente, posibilităţi procedurale) au fost mult mai limitate.

74. În ceea ce priveşte acţiunea în răspundere civilă delictuală, partea interesată este de părere că acţiunea avea puţine şanse de succes, având în vedere rezultatul procedurii referitoare la malpraxis.

75. În sfârşit, aceasta invocă argumente întemeiate pe prejudiciul pe care l-a suferit şi pe ineficacitatea căilor de atac pe care dreptul intern i le punea la dispoziţie. Aceasta consideră că multitudinea de căi de atac disponibile face ca sarcina victimei să fie foarte dificilă, întrucât procedurile sunt greoaie şi ineficiente. În opinia sa, statul ar trebui să ofere victimelor o procedură unică de natură să le permită să obţină rapid reparaţii pentru prejudiciul material şi moral. În cazul său, aceste proceduri s-au întins pe o perioadă foarte lungă şi chirurgul a decedat, astfel încât acum este imposibil ca răspunderea acestuia să mai fie angajată.

b) Guvernul

76. Guvernul consideră că dreptul intern a pus la dispoziţia reclamantei o serie de căi de atac care i-au permis să aducă acuzaţiile sale de malpraxis medical în faţa instanţelor naţionale. Acest cadru de reglementare este cuprinzător şi adecvat. Guvernul susţine că reclamanta a beneficiat de o anchetă efectivă şi invocă mai multe motive în această privinţă.

77. Astfel, Guvernul susţine că instanţele naţionale sesizate cu acţiunea în stabilirea existenţei unei fapte de malpraxis au dispus de toate documentele medicale şi de opiniile experţilor medicali consultaţi în speţă, le-au examinat şi au explicat de ce au preferat anumite opinii medicale în raport cu altele. Potrivit acestuia, deciziile sunt detaliate şi motivate.

78. Guvernul susţine, de asemenea, că reclamanta a jucat un rol activ în procedurile desfăşurate în speţă şi că a avut acces la toate elementele de probă prezentate în faţa instanţelor. Consideră că aceasta a putut să îşi prezinte argumentele şi obiecţiile şi să depună cereri (de exemplu, cererea sa de intervenţie în acţiunile de stabilire a unei fapte de malpraxis sau cererea sa de strămutare a acţiunii împotriva oncologului) pe care instanţele le-au examinat şi le-au admis.

79. Cu privire la durata procedurilor, Guvernul subliniază faptul că autorităţile nu au rămas inactive; acestea au depus eforturi considerabile pentru a stabili pistele de anchetă propuse de reclamantă, iar parchetul a răspuns în special solicitărilor de probe ale părţii interesate.

80. Guvernul concluzionează că ancheta efectuată în speţă a îndeplinit cerinţele art. 8 din Convenţie. Acesta consideră că autorităţile au examinat toate probele necesare pentru descoperirea adevărului, că au asociat-o pe reclamantă la procedură şi că au verificat toate ipotezele pe care le-a prezentat reclamanta.

2. Motivarea Curţii

a) Observaţie preliminară cu privire la obiectul cererii

81. Curtea constată că elementele cauzei, astfel cum au fost comunicate Guvernului pârât, nu relevă nicio problemă din perspectiva aspectului material al art. 8 din Convenţie [pentru clarificarea principiilor relevante în materie de malpraxis medical din punctul de vedere al art. 2 din Convenţie a se vedea Lopes de Sousa Fernandes împotriva Portugaliei (MC), nr. 56.080/13, pct. 186-196, 19 decembrie 2017]. În plus, reclamantul nu a pretins că a existat în speţă o încălcare materială a art. 8 din Convenţie. Prin urmare, Curtea nu se va pronunţa cu privire la acest aspect (Scripnic, citată anterior, pct. 28).

b) Principii generale

82. Curtea reaminteşte că, potrivit jurisprudenţei sale consacrate, chiar dacă dreptul la sănătate nu figurează ca atare printre drepturile garantate de Convenţie şi de protocoalele sale, înaltele părţi contractante au, în paralel cu obligaţiile lor pozitive care decurg în temeiul art. 2 din Convenţie, o obligaţie pozitivă care decurge în temeiul art. 8, care constă, pe de o parte, să pună în aplicare reglementări care să oblige spitalele publice şi private să adopte măsuri adecvate pentru a proteja integritatea fizică a pacienţilor lor şi, pe de altă parte, să pună la dispoziţia victimelor faptelor de malpraxis o procedură care să le permită, dacă este cazul, să obţină reparaţii pentru vătămarea lor personală (Jurica, citată anterior, pct. 84, şi cauzele citate în aceasta). Reaminteşte, de asemenea, că obligaţiile care decurg din art. 8 din Convenţie coincid în mare măsură cu cele care decurg din art. 2 (a se vedea, recent, Vilela şi alţii, citată anterior, pct. 73 in fine).

83. În cazul în care atingerea adusă dreptului la viaţă sau la integritate fizică nu este intenţionată, cu alte cuvinte, dacă presupusa faptă nu a depăşit simpla eroare sau neglijenţă medicală, obligaţia procedurală nu necesită în mod necesar o soluţie penală; de asemenea, o astfel de obligaţie este respectată dacă sistemul juridic oferă victimelor o cale de atac civilă, fie singură, fie coroborată cu o cale de atac penală, pentru a stabili răspunderea medicilor în cauză şi pentru a obţine reparaţii de natură civilă adecvate (a se vedea, pentru art. 2 din Convenţie, Lopes de Sousa Fernandes, citată anterior, pct. 137 şi 215, şi, pentru art. 8 din Convenţie, Mehmet Ulusoy şi alţii împotriva Turciei, nr. 54.969/09, pct. 91, 25 iunie 2019, şi cauzele citate în aceasta).

84. Într-o cauză precum cea din speţă, în care erau disponibile căi de atac diferite, atât civile, cât şi penale, Curtea trebuie să examineze dacă, în circumstanţele concrete ale cauzei, ordinea juridică internă în ansamblul său permitea soluţionarea cauzei în mod corespunzător (Lopes de Sousa Fernandes, citată anterior, pct. 225). În această privinţă reafirmă că, în cauzele de simplu malpraxis, ar trebui să se prefere exercitarea unei căi de atac de natură civilă, dar că acea cale de atac represivă, în cazul în care s-ar dovedi în cele din urmă eficace, ar putea fi suficientă pentru a îndeplini obligaţia procedurală în cauză (Scripnic, citată anterior, pct. 31, şi cauzele citate în aceasta). Persoana vătămată poate utiliza una sau mai multe căi de atac disponibile, inclusiv calea penală, cu diferenţa că autorităţile nu sunt neapărat obligate să iniţieze o anchetă din oficiu. Prin urmare, obligaţiile procedurale pot intra în joc atunci când părţile interesate iniţiază o astfel de procedură penală (ibidem).

85. Obligaţia procedurală care decurge de la art. 2 şi 8 din Convenţie nu poate fi îndeplinită în cazul în care mecanismele de protecţie prevăzute de dreptul intern nu există decât în teorie: mai presus de toate, acestea trebuie să funcţioneze efectiv în practică, ceea ce presupune o examinare promptă a cauzei şi fără întârzieri inutile [Calvelli şi Ciglio împotriva Italiei (MC), nr. 32.967/96, pct. 53, CEDO 2002-I, Byrzykowski împotriva Poloniei, nr. 11.562/05, pct. 117, 27 iunie 2006, Ĺ ilih împotriva Sloveniei (MC), nr. 71.463/01, pct. 195, 9 aprilie 2009, Erdinñ Kurt şi alţii împotriva Turciei, nr. 50.772/11, pct. 55, 6 iunie 2017, şi Lopes de Sousa Fernandes, citată anterior, pct. 218]. Acesta este motivul pentru care Curtea a afirmat, în cauzele în care intră în joc art. 2, în special în cauzele care privesc proceduri iniţiate pentru a stabili circumstanţele decesului survenit în spital, că lentoarea procedurii reprezintă un indiciu solid al prezenţei unei neglijenţe care constituie o încălcare de către statul pârât a obligaţiilor sale pozitive în temeiul Convenţiei, cu excepţia cazului în care statul furnizează justificări foarte convingătoare şi plauzibile pentru a explica această lentoare (Lopes de Sousa Fernandes, citată anterior, pct. 219, şi, în contextul art. 8, Vilela şi alţii, citată anterior, pct. 76 şi 87).

86. Acestea fiind spuse, obligaţia procedurală nu este o obligaţie de rezultat, ci una de mijloace. Astfel, simplul fapt că procedurile de stabilire a malpraxisului nu au avut un rezultat favorabil pentru persoana în cauză nu înseamnă, în sine, că statul pârât nu şi-a îndeplinit obligaţia pozitivă care îi revine în temeiul art. 2 şi 8 din Convenţie [Besen împotriva Turciei (dec.), nr. 48.915/09, pct. 38 in fine, 19 iunie 2012, Spyra şi Kranczkowski, citată anterior, pct. 89, şi E.M. şi alţii împotriva României (dec.), nr. 20.192/07, pct. 50, 3 iunie 2014].

87. În sfârşit, în acest context al caracterului efectiv al anchetei trebuie evaluat orice aspect, inclusiv independenţa anchetei [Nicolae Virgiliu Tănase împotriva României (MC) nr. 41.720/13, pct. 171, 25 iunie 2019].

c) Aplicarea acestor principii generale în prezenta cauză

i. Procedurile aflate la dispoziţia reclamantei

88. Curtea observă că reclamanta a avut la dispoziţie o serie de proceduri şi că le-a exercitat pe toate (supra, pct. 7). Aceasta a utilizat calea penală (supra, pct. 9), a introdus o acţiune în răspundere medicală întemeiată pe legea specială (supra, pct. 21), precum şi o acţiune în răspundere civilă delictuală întemeiată pe dreptul comun, care este încă pendinte (supra, pct. 40 şi 45). De asemenea, a depus o plângere disciplinară (supra, pct. 46). Aceste acţiuni puneau în discuţie responsabilitatea individuală a oncologului şi a chirurgului care o trataseră. Se pare că, în cadrul acţiunii în răspundere civilă delictuală, partea interesată a vizat, de asemenea, cele două persoane juridice care îi angajaseră pe cei doi medici anchetaţi (supra, pct. 41). Prin urmare, Curtea observă că reclamanta a putut invoca în faţa autorităţilor interne alegaţiile sale referitoare la fapta de malpraxis în privinţa căreia se considera victimă.

89. Această cauză prezintă particularitatea pe care reclamanta a ales să o utilizeze în cursul tuturor căilor de atac pe care dreptul intern i le punea la dispoziţie, în special acţiunea care avea ca obiect constatarea existenţei unei fapte de malpraxis în temeiul Legii nr. 95/2006 şi acţiunea în răspundere civilă delictuală întemeiată pe dreptul comun. Curtea reaminteşte că, în cauze similare româneşti, a considerat rezonabilă alegerea reclamanţilor respectivi de a exercita o acţiune de natură civilă, constituindu-se părţi civile în cadrul procedurii penale (Ioniţă împotriva României, nr. 81.270/12, pct. 93-94, 10 ianuarie 2017; Elena Cojocaru împotriva României, nr. 74.114/12, pct. 123, 22 martie 2016, şi Mihu împotriva României, nr. 36.903/13, pct. 58-59, 1 martie 2016). În cauze similare mai vechi, Curtea a hotărât că acţiunea în răspundere civilă era aleatorie în circumstanţele cauzei (Eugenia Lazăr împotriva României, nr. 32.146/05, pct. 90, 16 februarie 2010; a se vedea, de asemenea, Csoma împotriva României, nr. 8.759/05, pct. 65, 15 ianuarie 2013). 

90. Cu toate acestea, mai recent şi în general, Curtea a indicat, în cadrul Cauzei Lopes de Sousa Fernandes (citată anterior, pct. 138 şi 235), că, în cazul acuzaţiilor de malpraxis medical, o acţiune în despăgubire era, în principiu, cea de natură să ofere persoanelor interesate reparaţia cea mai adecvată. De asemenea, Curtea a precizat că, în cazurile de simplă neglijenţă medicală, este de preferat chiar exercitarea unei căi de atac civile (Scripnic, citată anterior, pct. 31). Curtea constată, de asemenea, că practica instanţelor române este în aceeaşi direcţie. Potrivit informaţiilor de care dispun, instanţele interne au examinat acuzaţiile de malpraxis întemeiate pe dispoziţiile interne care reglementează răspunderea medicilor şi s-a dezvoltat o practică în acest sens (supra, pct. 56-60).

91. În plus, spre deosebire de cauzele româneşti citate mai sus (supra, pct. 89), reclamanta intenţionează să continue acţiunea în răspundere civilă delictuală, care este încă pendinte în faţa instanţelor naţionale, chiar dacă reclamanta are îndoieli cu privire la rezultatul acesteia (supra, pct. 74). În acest context, Curtea reafirmă că exercitarea unei proceduri care permite obţinerea unei reparări pecuniare a prejudiciului este preferată într-o cauză precum cea a reclamantei.

92. În continuare, Curtea trebuie să examineze dacă, în circumstanţele specifice ale prezentei cereri, ansamblul procedurilor prevăzute de dreptul intern a permis soluţionarea corespunzătoare a cauzei reclamantei (Lopes de Sousa Fernandes, citată anterior, pct. 225). Prin urmare, va examina modul în care s-au desfăşurat procedura penală, procedurile care au vizat stabilirea răspunderii medicilor şi acţiunea disciplinară.

ii. Procedura penală

93. Curtea observă că procedura penală s-a bazat în mare măsură pe probele prezentate în contextul expertizelor medico-legale (supra, pct. 18). În aplicarea dreptului intern (supra, pct. 61-66), aceste expertize ţin de competenţa institutelor de medicină legală, inclusiv de INML, care intervin în mod ierarhic.

94. Or, în cazul reclamantei, Curtea relevă contradicţiile dintre diferitele rapoarte de expertiză întocmite succesiv de organul competent. Astfel, raportul iniţial întocmit în aprilie 2013 a concluzionat că cei doi medici în cauză acţionaseră în mod greşit şi că reclamanta a suferit un prejudiciu estetic semnificativ (supra, pct. 12). În continuare, în lunile august 2013 şi aprilie 2014, cele două comisii de avizare şi control din cadrul INML au exprimat opinia potrivit căreia cei doi medici nu au săvârşit malpraxis (supra, pct. 15 şi 16).

95. Curtea consideră că sarcina sa nu este de a se pronunţa asupra întrebării dacă în speţă a existat sau nu malpraxis; această sarcină aparţine, în temeiul principiului subsidiarităţii, autorităţilor naţionale. Curtea reaminteşte că le revine în primul rând părţilor contractante sarcina de a garanta respectarea drepturilor şi libertăţilor prevăzute în Convenţie şi în protocoalele la aceasta şi că acestea dispun în acest sens de o marjă de apreciere care se spune controlului Curţii [M.A. împotriva Danemarcei (MC), nr. 6.697/18, pct. 147, 9 iulie 2021, şi jurisprudenţa citată în aceasta]. Prin urmare, consideră că, în circumstanţe precum cele din speţă, în care se relevă contradicţii între diferitele opinii medico-legale, le revine autorităţilor naţionale sarcina de a clarifica aceste contradicţii (a se vedea, mutatis mutandis, Eugenia Lazăr, citată anterior, pct. 76-77 şi 92).

96. Curtea observă că parchetul a încercat să clarifice, în decizia sa de clasare a cauzei din 7 iulie 2014, circumstanţele legate de diagnosticul de cancer pus reclamantei şi de intervenţia chirurgicală pe care aceasta a suferit-o (supra, pct. 18). După ce şi-a exprimat opinia că rapoartele întocmite de cele două comisii din cadrul INML erau lipsite de argumente ştiinţifice şi aveau un caracter formal, parchetul a considerat că era necesar să ia în considerare probe suplimentare şi a făcut trimitere la deciziile pronunţate, în cadrul unei alte proceduri, cea în temeiul Legii nr. 95/2006, de către Comisia de monitorizare. Plecând de la această bază, parchetul a putut constata că oncologul a săvârşit malpraxis şi că acest lucru nu s-a întâmplat în privinţa chirurgului.

97. Cu toate acestea, constatările parchetului au fost limitate de intervenţia prescripţiei (ibidem). În această privinţă, Curtea nu poate decât să observe lentoarea cu care au fost întocmite rapoartele INML, în special raportul iniţial, care a fost transmis la aproximativ trei ani de la declanşarea procedurii penale (supra, pct. 12).

98. Având în vedere intervenţia termenului de prescripţie, Curtea observă că examinarea instanţelor naţionale a fost limitată şi că aceasta nu putea aborda problemele de fond ridicate în speţă. Curtea ia act de argumentul reclamantei potrivit căruia aceasta nu a contestat ordonanţa de clasare a parchetului, în măsura în care această acţiune ar fi fost inutilă şi costisitoare, întrucât instanţele nu ar fi putut decât să constate intervenţia termenului de prescripţie (supra, pct. 70). Curtea reaminteşte că întârzierea în desfăşurarea unei anchete penale, indiferent de complexitatea acesteia, poate afecta eficacitatea acesteia (a se vedea în acest sens Roşioru împotriva României, nr. 37.554/06, pct. 76, 10 ianuarie 2012). De asemenea, reaminteşte că, în materie de malpraxis, îi revine Guvernului pârât sarcina de a furniza motive convingătoare şi plauzibile pentru a explica întârzierile şi durata procedurii interne (Vilela şi alţii, citată anterior, pct. 76 şi 87), ceea ce nu a făcut în speţă.

99. Prin urmare, Curtea observă că, deşi parchetul a încercat să clarifice contradicţiile dintre diferitele rapoarte medico-legale întocmite în speţă, întârzierile în desfăşurarea procedurii penale au condus la intervenirea prescripţiei în ceea ce priveşte răspunderea penală a oncologului în cauză. Aceste elemente s-au dovedit de natură a afecta eficacitatea acestei proceduri.

iii. Procedurile care au vizat stabilirea răspunderii medicilor

100. Curtea constată că atât acţiunea întemeiată pe Legea nr. 95/2006 pentru a stabili existenţa unei fapte de malpraxis, cât şi acţiunea în răspundere civilă delictuală se bazează pe noţiunea de răspundere individuală a medicilor, iar criteriile în funcţie de care se interpretează această răspundere sunt similare: existenţa unei fapte ilicite, existenţa unui prejudiciu, legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu şi vinovăţia autorului (a se vedea, pentru dreptul intern, supra, pct. 54, şi, pentru practica instanţelor interne, supra, pct. 56-57). 

101. Legea nr. 95/2006 prevede că o persoană care se consideră victimă a unei fapte de malpraxis poate fie să se adreseze comisiei de monitorizare prevăzute de această lege, fie să sesizeze direct instanţele. În ambele cazuri, un expert sau un grup de experţi poate întocmi un raport medical în cauză (supra, pct. 53). Înalta Curte a interpretat recent dispoziţiile legii în sensul că oferă părţii interesate posibilitatea de a alege între cele două căi (supra, pct. 57). Cu toate acestea, Curtea observă că, indiferent de alegerea părţii interesate, competenţa autorităţilor sesizate cu o cerere întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 95/2006 se limitează la constatarea unei fapte de malpraxis. Legea nu prevede posibilitatea de a solicita repararea prejudiciului suferit ca urmare a unei fapte de malpraxis (supra, pct. 53). Curtea deduce de aici că obţinerea unei astfel de reparaţii nu este posibilă decât în temeiul dispoziţiilor generale ale Codului civil care reglementează răspunderea civilă delictuală (supra, pct. 50-51). 

102. Rezultă că partea interesată care doreşte să angajeze răspunderea medicală pentru neglijenţă are trei opţiuni: sesizarea comisiei de monitorizare, reglementată de Legea nr. 95/2006, a cărei decizie poate fi apoi contestată în instanţă (supra, pct. 53); în continuare, sesizarea directă a instanţelor în baza Legii nr. 95/2006; şi, în sfârşit, sesizarea directă a instanţelor în baza dispoziţiilor din Codul civil care reglementează răspunderea civilă delictuală. Cu toate acestea, instanţele pot examina cererile de acordare a unei reparaţii pentru prejudiciile suferite ca urmare a unei fapte de malpraxis numai în temeiul dispoziţiilor Codului civil. Curtea consideră că acest mecanism, chiar dacă are meritul de a oferi părţii interesate posibilitatea de a alege calea de urmat, pare greoi, ceea ce înseamnă că va necesita în mod necesar timp. De asemenea, ar putea apărea o problemă de coordonare în cazul în care partea interesată recurge la toate procedurile legale pe care legislaţia i le pune la dispoziţie.

103. Aceste probleme au fost evidenţiate în cazul reclamantei. Astfel, Curtea observă că, în cadrul procedurii întemeiate pe Legea nr. 95/2006, sesizarea Comisiei de monitorizare a condus la două proceduri distincte, ca urmare a contestaţiilor formulate de cei doi medici în cauză (supra, pct. 24 şi 34). Aceste două proceduri s-au desfăşurat repartizate pe perioade de aproximativ 10 ani în ceea ce priveşte procedura în angajarea răspunderii civile, care este încă pendinte, şi de 7 ani în cazul procedurii întemeiate pe Legea nr. 95/2006 (supra, pct. 33 şi 39). Curtea nu ignoră faptul că reclamanta, alegând să exercite toate procedurile pe care dreptul intern i le-a pus la dispoziţie, este posibil să fi contribuit, într-un anumit mod, la această întârziere, în măsura în care au fost pronunţate suspendări ca urmare a desfăşurării procedurii penale (a se vedea în special în privinţa chirurgului, supra, pct. 35). Cu toate acestea, în speţă, Curtea nu identifică niciun alt element care ar putea justifica lentoarea acestor două proceduri.

104. De asemenea, ia act de faptul că procedura în angajarea răspunderii civile delictuale, deşi introdusă în 2013, este încă pendinte în faţa instanţelor interne (supra, pct. 40 şi 45). Aceasta ia în considerare faptul că această procedură a fost suspendată ca urmare a desfăşurării celorlalte proceduri (a se vedea punctele 42 şi 44 mai sus), dar nici nu identifică alte elemente de natură să justifice o astfel de întârziere.

105. Şi mai important, Curtea observă că, în cadrul procedurii întemeiate pe Legea nr. 95/2006, avizele Comisiei de monitorizare, care au constatat iniţial existenţa unei fapte de malpraxis fără motivare (supra, pct. 22), erau diferite de cele ale instanţelor, care au infirmat deciziile acestei comisii (supra, pct. 33 şi 39). În plus, nu este convinsă că instanţele interne au explicat în mod convingător incoerenţele dintre expertizele medico-legale şi avizele colectate în cazul reclamantei. Acest fapt este evident în cazul procedurii care l-a vizat pe oncolog, în special în ceea ce priveşte întrebarea dacă oncologul a pus în mod corect diagnosticul de cancer, ţinând seama de diferitele opinii colectate în această privinţă. Astfel, Curtea observă că Curtea de Apel Braşov a considerat uneori că existau contradicţii între aceste opinii, alteori a considerat că aceste contradicţii erau „presupuse” (supra, pct. 33). Or, în cadrul procedurii disciplinare, Comisia superioară de disciplină a Colegiului Medicilor din România a considerat că era necesară o biopsie pentru a stabili diagnosticul reclamantei (supra, pct. 48). În plus, în procedura întemeiată pe Legea nr. 95/2006, instanţele au ajuns la concluzii diferite de cele pronunţate în cadrul celorlalte proceduri, penală şi disciplinară, în părţile lor referitoare la chestiunea răspunderii oncologului (supra, pct. 18 şi 48). Curtea nu identifică niciun efort din partea autorităţilor pentru a explica şi justifica această divergenţă. Prin urmare, consideră că procedura întemeiată pe Legea nr. 95/2006 nu a fost de natură să clarifice dacă a existat sau nu malpraxis în speţă.

106. În sfârşit, Curtea observă că procedura întemeiată pe Legea nr. 95/2006 care viza stabilirea existenţei unui malpraxis şi a unei răspunderi civile delictuale prezintă elemente comune, în special în ceea ce priveşte examinarea celor patru criterii pe baza cărora putea fi angajată răspunderea medicului (supra, pct. 100). Aceasta reaminteşte că a observat deja că reclamanta a ales să exercite toate căile de atac pe care le avea la dispoziţie şi nu poate, în principiu, să critice această alegere. În special în ceea ce priveşte procedura întemeiată pe Legea nr. 95/2006, alegerea reclamantei pare cu atât mai justificată cu cât este vorba despre procedura prevăzută în mod specific de dreptul intern pentru pretinsa faptă de neglijenţă medicală. Curtea nu intenţionează să examineze la nivel teoretic alegerea legiuitorului de a pune în aplicare două proceduri ale căror scop şi criterii par a fi foarte similare. Cu toate acestea, observă că, în speţă, atât Curtea de Apel Braşov, cât şi Curtea de Apel Constanţa au concluzionat, prin decizii definitive, că cei doi medici în cauză nu au săvârşit nicio faptă de malpraxis şi că, în consecinţă, nu li se poate reproşa o faptă ilicită (supra, pct. 33 şi 39). Cu toate acestea, săvârşirea unei fapte ilicite constituie unul dintre cele patru criterii pe baza cărora poate fi angajată răspunderea civilă delictuală (supra, pct. 54 şi 56-57). 

107. Prin urmare, Curtea consideră că argumentul părţii interesate, care susţine că acţiunea civilă, în prezent pendinte, are puţine şanse de succes având în vedere rezultatul procedurii întemeiate pe Legea nr. 95/2006 (supra, pct. 74), are o anumită greutate. Aceasta reaminteşte că, în cazul acuzaţiilor de neglijenţă medicală, ar trebui să se prefere calea civilă (a se vedea jurisprudenţa citată supra, la pct. 84). Cu toate acestea, în speţă, Guvernul nu a susţinut că acţiunea în răspundere civilă delictuală ar putea permite o nouă examinare pe fond a chestiunii răspunderii civile a celor doi anchetaţi (supra, pct. 68). Curtea consideră că este necesar să sublinieze că concluziile sale în prezenta cauză nu vor aduce atingere rezultatului procedurii civile, încă pendinte în faţa instanţelor naţionale, şi că soluţionarea acestei proceduri nu este determinantă pentru examinarea sa, întrucât nu este solicitată să se pronunţe asupra întrebării dacă a existat sau nu neglijenţă medicală. Examinarea sa priveşte caracterul efectiv al tuturor procedurilor aflate la dispoziţia părţii interesate. Astfel, Curtea consideră că un eventual rezultat pozitiv pentru reclamantă în cadrul procedurii civile pendinte nu poate modifica constatările sale, întrucât întrebarea adresată Curţii este dacă, la 14 ani după consultaţia medicală şi intervenţia chirurgicală suferită de reclamantă, toate procedurile disponibile i-au oferit părţii interesate un răspuns adecvat acuzaţiilor sale. Prin urmare, Curtea respinge excepţia preliminară ridicată de Guvern (supra, pct. 70). 

108. Curtea concluzionează din cele de mai sus că mecanismul juridic pus în aplicare pentru a angaja răspunderea medicilor pentru malpraxis sau răspunderea civilă delictuală a fost, în cazul reclamantei, greoi şi lent şi că nu a permis clarificarea circumstanţelor factuale referitoare la diagnosticul pus şi caracterul adecvat al intervenţiei chirurgicale ulterioare.

iv. Procedura disciplinară

109. Curtea reţine că reclamanta a depus, de asemenea, o plângere disciplinară care a fost examinată de Comisia superioară de disciplină a Colegiului Medicilor din România (supra, pct. 48). Aceasta a desfăşurat propria anchetă şi a concluzionat că oncologul a încălcat normele de etică profesională şi normele de bună practică profesională şi că această conduită a pus în discuţie răspunderea sa disciplinară (ibidem). Oncologului i s-a aplicat astfel o sancţiune disciplinară care pare să fi devenit definitivă. Din dosar nu rezultă că medicul a contestat decizia Comisiei superioare de disciplină în faţa instanţelor, astfel cum îi permitea Legea nr. 95/2006 (supra, pct. 52). Guvernul nu a susţinut că reclamanta însăşi ar fi putut contesta decizia disciplinară în faţa instanţelor interne. Curtea deduce din aceasta că decizia Comisiei superioare de disciplină este definitivă.

110. În continuare, Curtea notează că Comisia superioară de disciplină a examinat problema răspunderii disciplinare a oncologului şi i-a aplicat o sancţiune (supra, pct. 48). Cu toate acestea, comisia respectivă a pronunţat decizia sa la 20 noiembrie 2020, la 10 ani de la introducerea de către reclamantă a plângerii sale disciplinare (supra, pct. 46 şi 48). Prin urmare, această procedură s-a extins pe o perioadă lungă. În plus, Comisia de disciplină a trebuit să închidă procedura împotriva chirurgului, acesta decedând între timp (supra, pct. 48).

111. În continuare, Curtea observă că procedura disciplinară este limitată la examinarea existenţei unei abateri disciplinare şi că, în ipoteza în care procedura conduce la o astfel de constatare şi la eventuala sancţiune a medicului vizat, partea interesată nu poate obţine repararea prejudiciului său în acest context. Guvernul nu a susţinut că reclamanta din prezenta cauză ar fi putut obţine despăgubiri ca urmare a constatării unei abateri disciplinare din partea oncologului. Curtea a dedus din aceasta că partea interesată nu putea obţine o reparaţie decât prin intermediul unei acţiuni civile separate.

112. Prin urmare, Curtea consideră că procedura disciplinară a fost în măsură să clarifice problema răspunderii disciplinare a unuia dintre medicii anchetaţi, dar că, având în vedere natura sa şi timpul necesar, această procedură a prezentat limitări care i-au afectat eficacitatea.

v. Concluzie

113. Curtea observă că în cadrul de reglementare instituit de legiuitorul român se permite o alegere între mai multe proceduri care urmează să fie angajate şi poate părea favorabilă justiţiabililor. Cu toate acestea, în cazul reclamantei, diferitele proceduri pe care le-a introdus au condus la rezultate divergente. Astfel, în pofida rezultatelor lor respective, atât procedura penală, cât şi procedura disciplinară au concluzionat că oncologul şi-a îndeplinit atribuţiile profesionale într-un mod deficitar. Cu toate acestea, procedura întemeiată pe Legea specială nr. 95/2006 a eliminat această răspundere.

114. În continuare, mecanismul juridic prevăzut de dreptul intern s-a dovedit, în cazul reclamantei, lent şi greoi. Instanţele au suspendat pronunţările în timp ce alte proceduri erau pendinte, ceea ce ar fi putut conduce la intervenţia prescripţiei cu privire la răspunderea penală a oncologului sau la încetarea procedurii disciplinare din cauza decesului chirurgului anchetat. În mod cert, reclamanta a ales să exercite toate procedurile puse la dispoziţia sa de cadrul de reglementare, însă Curtea nu îi poate reproşa acest fapt. Curtea opinează că este de înţeles că partea interesată a dorit să obţină clarificarea situaţiei sale factuale, precum şi o reparaţie a prejudiciului pe care a considerat că l-a suferit. Or, procedura în răspundere civilă delictuală, singura procedură susceptibilă, în teorie, să îi ofere o reparaţie, este încă pendinte, la mai mult de nouă ani de la sesizarea de către reclamantă a instanţelor şi paisprezece ani de la consultaţia medicală şi intervenţia suferită de aceasta. Curtea concluzionează că mecanismul juridic pus în aplicare de dreptul intern nu a prezentat, în cazul reclamantei, eficacitatea dorită de jurisprudenţa sa.

115. Prin urmare, a fost încălcat art. 8 din Convenţie.

II. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie

116. Art. 41 din Convenţie prevede:

În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”

A. Prejudiciu

117. Reclamanta solicită 20.000 de euro (EUR) cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material pe care consideră că l-a suferit. Această sumă reprezintă costurile consultaţiilor medicale şi ale tratamentelor pe care le-a urmat. Solicită, de asemenea, suma de 500.000 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral.

118. Guvernul consideră că reclamanta nu a furnizat probe în susţinerea cererii sale formulate cu titlu de prejudiciu material. În plus, consideră excesivă cererea formulată cu titlu de prejudiciu moral.

119. Curtea reaminteşte că a constatat o încălcare a art. 8 din Convenţie, din cauza deficienţelor procedurilor interne iniţiate de partea interesată (supra, pct. 115). Curtea nu observă nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată şi prejudiciul material pretins şi respinge aşadar cererea formulată cu acest titlu. În schimb, acordă reclamantei 7.500 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit.

B. Cheltuieli de judecată

120. Reclamanta solicită 8.500 EUR cu titlu de cheltuieli de judecată. Aceasta îşi explică cererea după cum urmează:

 5.000 EUR reprezentând cheltuielile ocazionate de procedurile interne;

 3.000 EUR reprezentând costurile de traducere în limba engleză a documentelor transmise Curţii;

 500 de euro reprezentând onorariile avocatului care a reprezentat-o în faţa Curţii.

În susţinerea cererii sale, aceasta trimite copii ale facturilor şi chitanţelor emise de avocatul său.

121. Guvernul solicită Curţii să nu ramburseze decât cheltuielile de judecată legate în mod incontestabil de procedura în faţa acesteia, cu condiţia să fie reale, probate şi necesare.

122. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care se stabilesc caracterul lor real şi necesar, precum şi caracterul rezonabil al cuantumului acestora. În prezenta cauză, având în vedere documentele de care dispune şi criteriile sus-menţionate, Curtea consideră că este rezonabil să acorde reclamantei suma de 2.200 EUR pentru toate cheltuielile, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit.

C. Dobânzi moratorii

123. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

În unanimitate,

C U RT E A:

1. reuneşte cu fondul excepţia de neepuizare ridicată de Guvern şi o respinge;

2. declară cererea admisibilă;

3. hotărăşte că a fost încălcat art. 8 din Convenţie;

4. hotărăşte:

a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, următoarele sume, care trebuie convertite în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii:

(i) 7.500 EUR (şapte mii cinci sute de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral;

(ii) 2.200 EUR (două mii două sute euro), plus orice sumă ce poate fi datorată pentru acest cuantum de reclamantă cu titlu de impozit, pentru cheltuielile de judecată;

b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;

5. respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.

Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 30 august 2022, în temeiul art. 77 § 2 şi art. 77 § 3 din regulament.

PREŞEDINTE
GABRIELE KUCSKO-STADLMAYER
Grefier adjunct,
Ilse Freiwirth

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *